Fiducia în lumina noului cod civil

Reglementarea fiduciei în Noul Cod Civil

Introducere. Fiducia cunoaşte pentru prima oară o reglementare în noul Cod Civil (art.773-791), reglementare care are în vedere şi alte două entităţi juridice cuprinse în acelaşi cod, şi anume

Masele patrimoniale şi patrimoniile de afectatiune, precum şi administrarea bunurilor altuia. Instituţia fiduciei introdusă de Noul Cod civil reprezintă o noutate absolută în dreptul românesc. Receptarea acestei instituţii de drept anglo-saxone în dreptul continental (şi în dreptul românesc) este rezultatul unui proces îndelungat de interferenţă între dreptul continental civil şi cel anglo-saxon, în cursul căruia numeroase instituţii de drept sau tipuri de contracte au fost preluate în dreptul continental, ca o consecinţă a globalizării relaţiilor de afaceri. Fireşte, nu se poate vorbi de un simplu transplant de instituţie juridică în sistemul de drept continental, confruntat între abordarea teoretică, materializata în rezervele exprimate faţă de această instituţie şi abordarea pragmatică privind utilitatea acesteia. În majoritatea sistemelor naţionale s-a ales calea de compromis a receptării instituţiei trustului în mod critic, prin impunerea a doua exigente: în primul rând s-a urmărit mai degrabă adaptarea, şi nu adoptarea instituţiei trustului, sub denumirea de fiducie, în aşa fel încât aceasta să fie armonizata cu instituţiile existente deja în diferitele sisteme juridice naţionale. Pe de altă parte s-a urmărit recepţia instituţiei de drept într-o manieră prudenta, pentru a evita utilizarea fiduciei în scopuri ilicite, în special spălarea banilor şi evaziunea fiscală.

Trustul este considerat în peisajul juridic internaţional ca o instituţie unică, iar importanta

Să este subliniată de Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă trusturilor. Mai multe state din

Sistemele de drept romano-germanice au ratificat acordul (spre exemplu Franţa, Italia, Elveţia,

Luxemburg, Olanda) iar prin acordul din 1993 de asociere între România şi Comunităţile

Europene se precizează că acordul părţilor nu prejudiciază dreptul părţilor de a adopta măsurile

Necesare pentru raţiuni de prudenţă, cu scopul de a asigura protecţia investitorilor, depunătorilor,

Deţinătorilor de titluri şi a persoanelor cărora li se datoreza drepturi cu caracter fiduciar.Cât

Priveşte reglementarea românească, se poate afirma că aceasta este o preluare a reglementărilor

Franceze. cu unele particularităţi.

Introducerea acestei noi instituţii, pe lângă abordarea teoretică, prezintă şi o deosebită importanţă practică prin reglementarea posibilităţii partajării activelor aparţinând persoanelor fizice sau juridice în cadrul aceluiaşi patrimoniu, fără a fi necesară crearea unor noi entităţi juridice distincte în vederea beneficierii de avantajul răspunderii limitate. Totodată prin introducerea în dreptul roman a instituţiei fiduciei, împreună cu cea a proprietăţii periodice, se realizează o schimbare de optică cu privire la reglementarea tradiţională a dreptului de proprietate, în sensul caracterului de drept absolut şi perpetuu al acestuia.

Origine şi evoluţie. Cu toate că instituţia fiduciei a fost preluată în dreptul continental prin adaptarea trustului reglementat în dreptul anglo-saxon, această instituţie îşi are originile în dreptul roman. Pentru a o constitui, erau necesare două elemente, comune ambelor tipuri de fiducie. Mai întâi datio, sau transferul de proprietate, caracterizată prin traditio, respectiv remiterea fizică a bunului. Acest transfer putea la rândul lui să îmbrace două forme, pentru a constitui o fiducie: fie s-a produs într-o formulă rituală în faţa magistratului (în jure cessio), fie în prezenţa a cinci martori. Al doilea element era un înscris, respectiv pactul (pactum fiduciae). De altfel obligativitatea formei scrise a contractului de fiducie a fost reţinut şi în reglementările moderne, în timp ce elementul datio şi-a pierdut aplicabilitatea. Cele două forme ale fiduciei în dreptul roman erau fiducia cum amico şi fiducia cum creditore. Fără a intra într-o analiza detaliată a acestora, trebuie menţionate cele mai importante diferenţe între fiducia reglementata în dreptul roman şi fiducia contemporană: în primul rând în dreptul roman aplicarea fiduciei a fost limitată la domeniul succesoral. În al doilea rând terţul dobandito (succesorul) avea posibilitatea de a exercita o acţiune strict personală şi nicidecum una în rem, împotriva fiduciarului în cazul nerespectării contractului. O altă diferenţă majoră era reprezentată de separaţia maselor patrimoniale în cazul reglementărilor moderne, faţă de prevederile dreptului roman, potrivit cărora bunurile personale ale fiduciarului s-au confundat cu masa fiduciara.

Fără a nega faptul că unele elemente ale fiduciei din dreptul roman au fost preluate într-o formă adaptată de reglementările contemporane, totuşi instituţia fiduciei actuale îşi are originea în dreptul englez, care a instituit trust-ul, care a separat masa patrimoniala fiduciara de patrimoniul personal al fiduciarului, ca o aplicaţie a teoriei sciziunii proprietăţii (split ownership) sau teoria sciziunii titlului. Potrivit acestei ficţiuni juridice, titlul de proprietate poate fi defalcat într-un titlu echitabil (equity title) sau titlu nominal şi un titlu material (beneficial title). După încheierea contractului, constituitorul (settlor) transferă titlul material fiduciarului (trustee), acesta având obligaţia primordială de a administra masa patrimoniala fiduciara, în timp ce deţinătorul titlului material este beneficiarul