Fondurile structurale ale Uniunii Europene

I.1. Scurt istoric

După al Doilea Război Mondial, mișcarea integrării europene a fost văzută de mulți ca o scăpare din formele extreme de naționalism care au devastat continentul de două ori în același secol. Una din aceste încercări de a-i unii pe europeni a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului care a fost declarată drept „primul pas către o Europă federală”, pornind cu dorința de a elimina orice posibilitate de războaie viitoare între statele membre prin intermediul schimburilor intre industriile grele naționale. Membrii fondatori ai Comunității au fost Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Țările de Jos și Germania de Vest. Primii susținători ai Comunității au fost Jean Monnet, Robert Schuman, Paul-Henri Spaak, Alcide De Gasperi și Konrad Adenauer. În 1957, șase state au semnat Tratatul de la Roma, care extinde cooperarea anterioară din cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și creează Comunitatea Economică Europeană, înființând o uniune vamală și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice pentru cooperarea în dezvoltarea energiei nucleare. Tratatul a intrat în vigoare în 1958.

Comunitatea Economică Europeană și Euratom au fost create separat de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, deși împărțeau aceleași instanțe și Adunarea Comună. Conducerea acestor Comunități erau denumite Comisii, opusul „Înaltei Autorități”. Comunitatea Economică Europeană era condusă de Walter Hallstein iar Euratom integra sectoare de energie nucleară, pe când CEE avea să dezvolte uniunea vamală dintre membri. În anii 1960, au apărut tensiuni cu Franța care dorea limitarea puterii supranaționale. Totuși, în 1965 s-a ajuns la un acord, iar în 1967 a fost încheiat Tratatul Merger în Bruxelles. A intrat în vigoare la 1 iulie 1967 și a creat un singur set de instituții pentru cele trei comunități, care erau denumite împreună drept Comunitățile Europene, deși era cunoscută doar Comunitatea Europeană.

În 1973, Comunitățile s-au lărgit prin includerea Danemarcei (inclusiv Groenlanda, care a părăsit comunitățile în 1985), Irlandei și a Marii Britanii. Norvegia a negociat aderarea în același timp dar votanții norvegieni au respins planul de aderare într-un referendum, așa că Norvegia a rămas în afara Uniunii. În 1979 au avut loc primele alegeri democratice pentru Parlamentul European. Grecia a aderat în 1981, Portugalia și Spania în 1986. În 1985, Acordul de la Schengen a dus la spațiul fără controale vamale între cele mai multe state membre și câteva state non-membre. În 1986, steagul european a început să fie folosit de Comunități iar Actul Unic European a fost semnat. În 1990, după căderea Cortinei de Fier, fosta Germanie de Est a devenit parte a comunității ca parte a noii Germanii unite. O dată cu extinderea către fostele state comuniste din Estul Europei, au fost convenite criteriile de la Copenhaga pentru statele candidate.

Uniunea Europeană a fost înființată formal când Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare, pe 1 noiembrie 1993, iar în 1995 Austria, Finlanda și Suedia au aderat la nou înființata UE. În 2002, bancnotele și monedele euro au înlocuit monedele naționale din 12 state membre. De atunci, Zona Euro a crescut la 17 state. În 2004, UE a avut cea mai mare extindere din istorie, când Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia,Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia au aderat la Uniune.

La 1 ianuarie 2007, România și Bulgaria au devenit cele mai noi state membre. În același an, Slovenia a adoptat euro, urmată în 2008 de Cipru și Malta, de Slovacia în 2009 și de Estonia în 2011. În iunie 2009 au avut loc alegerile pentru Parlamentul European care au dus la continuarea mandatului de președinte al comisiei de Barosso, iar în 2009 Islanda și-a depus formal candidatura pentru aderarea la UE. În 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare și a reformat multe aspecte ale UE. Astfel, au intervenit modificări de ordin instituţional şi legislativ.

Modificări instituţionale:

- Înfiinţarea funcţiei de preşedinte al UE;

- Redimensionarea numărului membrilor Comisiei;

- Redistribuirea numărului de locuri în PE;

- Înfiinţarea funcţiei de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politici de securitate;

- Introducerea clauzei de retragere voluntară a statelor membre;

Modificări legislative:

- Implicarea parlamentelor naţionale în procedura legislativă;

- Instituirea procedurii legislative ordinare;

- Redistribuirea numărului de voturi în Consiliu;

- Introducerea dreptului de iniţiativă legislativă a cetăţenilor;

- Obligativitatea respectării drepturilor fundamentale ale omului;

- Delimitarea competenţelor comunitare.

La 9 decembrie 2011, Croația a semnat Tratatul de Aderare la UE, care s-a concretizat la 1 iulie 2013, aceasta devenind al 28-lea stat membru al UE.

I.2. Sistemul instituţional

UE beneficiază de un cadru instituţional unic în lume, în care:

- priorităţile generale sunt stabilite de Consiliul European, care reuneşte liderii naţionali şi europeni

- deputaţii europeni, aleşi prin vot direct, reprezintă interesele cetăţenilor în cadrul Parlamentului European

- interesele Uniunii în ansamblu sunt promovate de Comisia Europeană, ai cărei membri sunt desemnaţi de guvernele naţionale

- guvernele promovează interesele statelor membre, în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Consiliul European stabileşte direcţiile politice generale ale UE, dar nu are puteri legislative. Este condus de un preşedinte - în prezent Herman Van Rompuy - şi îi reuneşte pe şefii de stat şi de guvern din ţările membre, alături de preşedintele Comisiei Europene, de două ori pe semestru, în cadrul unor întruniri care se desfăşoară pe parcursul mai multor zile.