Fondurile Structurale și de Coeziune ale Uniunii Europene

1.1. Contextul politic şi ecomonic

Politica de dezvoltare regională constituie un instrument important în cristalizarea identităţii europene. De aceea, problema atenuării dezechilibrelor regionale şi, în general, a susţinerii proceselor de dezvoltare regională reapare în Europa, în ultimul timp, ca o preocupare majoră atât în studiile de specialitate, cât şi în analizele destinate fundamentării măsurilor de politică economică şi socială. Explicaţiile interesului crescând pentru astfel de preocupări constă în menţinerea - uneori chiar agravarea - unor dezechilibre apărute în perioadele anterioare, sau o percepţie nouă asupra acestora în actualul context economic, social şi politic, în Europa Centrală şi de Est, interesul actual pentru problemele regionale este determinat de necesitatea abordării şi rezolvării în cadrul politicilor economice naţionale a dificultăţilor generate de procesele de restructurare şi reformă, în cazul ţărilor dezvoltate din vestul continentului, preocupările în domeniul politicilor regionale s-au intensificat ca urmare a problemelor apărute în legătură cu procesele implicate de integrarea economică şi politică.

Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene îşi are originea în diferenţele de nivel ale veniturilor existente între zone geografice distincte. Cele mai prospere zece regiuni ale UE sunt de trei ori mai bogate şi investesc de trei ori mai mult în unităţile lor de producţie decât cele mai sărace zece regiuni. Această problemă s-a accentuat cu fiecare lărgire a Uniunii. Din 1988, aproape o treime din bugetul comunitar este dedicat sprijinirii zonelor mai puţin avantajate, iar această proporţie tinde să crească.

Se cere făcută observaţia că sintagma "politică de dezvoltare regională" desemnează un set de măsuri cu caracter unitar din punctul de vedere al adresării - în speţă, către zone distincte din punct de vedere geografic, fără referire aşadar la apartenenţa de o anume ţară sau grup de ţări. O asemenea perspectivă globală trebuie corelată cu incidenţele asupra capacităţii concrete de a influenţa mersul lucrurilor şi, totodată, cu interesele reale în dezvoltarea regională. Formularea elementelor concrete de politică economică ţine cont, prin urmare, de prezenţa unor obiective şi principii adecvate caracterului regional al primitorului de sprijin financiar, în contextul globalizării abordării din punctul de vedere al donatorului. Dacă avem în vedere aceste aspecte, în cadrul acestui segment al politicii comunitare intră mai multe componente: ajutorul acordat ţărilor în curs de dezvoltare, sprijinul pentru dezvoltarea unor regiuni din ţările membre

şi asistenţa acordată ţărilor candidate.

Pentru a se ajunge în Uniune la o creştere economică de perspectivă în urma unei revigorări a acesteia, este necesară extinderea investiţiilor în capital material şi uman, o sporire a inovaţiei şi o utilizare mai amplă a tehnologiei informaţiei şi comunicării, pentru a genera productivitate şi ocupare. Acestea nu trebuie însă să se limiteze numai la regiunile centrale ale Uniunii, unde productivitatea şi ocuparea se situează la cotele cele mai înalte şi unde forţa inovativă este cea mai evoluată, ci pretutindeni în Uniune.

Cercetarea economiei UE în ansamblul ei este foarte relevantă, dar nu trebuie să fie indusă în eroare întrucât între diversele ţări şi regiuni există în trecut ca şi în prezent disparităţi accentuate raportate la output, productivitate şi ocupare. Cauza acestor disparităţi o constituie deficitele structurale care vizează factorii cheie ai competitivităţii, dotarea insuficientă cu capital material şi uman (infrastructură şi calificare profesională), lipsa inovaţiei şi promovarea eficientă a întreprinderilor precum şi capital redus în ce priveşte mediul (un mediu natural şi/sau urban permanent viciat).

Ţările şi regiunile sunt dependente de sprijin atunci când este vorba despre depăşirea lipsurilor structurale şi crearea unor avantaje comparative, în vederea abilitării acestora spre concurenţă atât pe piaţa internă cât şi pe cea externă . În acelaşi timp este necesară asigurarea accesului oamenilor la învăţământul general şi formarea profesională pentru ca – indiferent unde trăiesc – aceştia să-şi poată extinde competenţele. În urmă cu aproximativ 15 ani când s-a introdus piaţa internă s-a consolidat politica de coeziune a Uniunii pentru a putea veni în acelaşi timp în întâmpinarea necesităţilor existente. Un astfel de sprijin este astăzi chiar şi mai important, având în vedere amploarea disparităţilor şi extinderea Uniunii.

1.2. Scurt istoric al cadrului legislativ

1.2.1. Evoluţia politicii regionale europene

În anul 1957, ţările semnatare ale Tratatului de la Roma se referă în preambulul acestuia la necesitatea de „a consolida unitatea economiilor lor şi de a asigura dezvoltarea lor armonioasă prin reducerea diferenţelor existente între diversele regiuni şi a decalajelor cu care se confruntă regiunile mai puţin favorizate”.

În anul 1958 se constituie două Fonduri sectoriale: Fondul Social European (FSE) şi Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA).

A fost nevoie de 18 ani ca politica de coeziune economică şi socială să avanseze pe agenda politică a CE, datorită primei extinderi care includea state membre (Marea Britanie şi Irlanda) cu probleme considerabile de dezvoltare economică şi socială, cuplate cu o încetinire a dezvoltării economice datorate crizei petroliere din anii '70.