Funcția și funcționarul public

1. Generalitați

În cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, işi desfăşoară activitatea mai multe categorii de personal, din punct de vedere al statutului juridic:

a)persoane care indeplinesc diferite demnităţi publice în care au fost alese sau numite şi al căror statut este reglementat prin diferite acte normative: miniştri, secretari de stat, aleşi locali (primari, viceprimari, consilieri locali, consilieri judeţeni, preşedinţi şi vicepreşedinţi de consilii judeţene).

b) personal contractual, al cărui statut juridic este reglementat prin ceea ce este denumit prin formula generică de „legislaţia muncii „ prin care se evocă, in primul rand Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare

c) funcţionari publici, al căror statut juridic este reglementat prin Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin alte legi, care reglementează statute juridice specifice aplicabile diferitelor categorii de funcţioanri publici.

Fiecare funcţie publică se caracterizează prin anumite trăsături, dar tuturor funcţiilor publice le sunt comune următoarele:

• funcţia publică reprezintă un complex de drepturi si obligaţii, care nu sunt facultative, ci obligatorii pentru persoana investita;

• de asemenea funcţia publică are caracter de continuitate care decurge din insasi continuitatea existentei statului; din aceasta nu trebuie sa tragem concluzia ca

funcţia publică nu poate fi exercitata intermitent; nu trebuie confundata funcţia insasi cu realizarea ei;

• funcţia publică nu poate face obiectul unei intelegeri intre parti; ea este rezultatul unui act universal de vointa prin investirea legala ce acorda persoanei care exercita funcţia;

• funcţia publică este accesibila tuturor cetăţenilor, in condiţiile legii;

Asupra funcţiei publice există mai multe tipuri de conceptii pe care le au in general, funcţionarii. Funcţia publică este vazuta ca:

• meserie de contact cu publicul (funcţiile de ghiseu, funcţiile prin care se realizeaza anumite prestatii in favoarea cetăţenilor, funcţile prin care se exercita controlul de vama, de bilete de tren etc.);

• meserie tehnica, dificila si adesea periculoasa, funcţionarul nefiind intrun raport direct cu publicul (dispeceratul unui nod de cale ferata ce dirijeaza circulatiatrenurilor);

• mijloc de exprimare a autorităţii, funcţie ce le da funcţionarilor anumite satisfactii;

• funcţia publică este privita prin natura sa ca o funcţie sociala; aceasta implica de la inceput ca acela care o exercita sa aiba o veritabila vocatie de a se preocupa de cauza publică.

1. Notiunea de functie publica si functionar public

Funcţia publică a fost definită în doctrina interbelică ca reprezentând complexul de puteri şi competenţe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea ocupării, în chip temporar, de un titular sau de mai mulţi, persoană fizică care, exercitând puterea în limitele competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea”.1

Legea la care trimite Constituţia pentru reglementarea statutului juridic al funcţioanrului public este Legea nr. 188/1999 privind Statutul juridic al funcţionarului public, cu modificările ulterioare, care reprezintă legea-cadru in materie.

Prin art. 2 din legea cadru este definită funcţia publică ca reprezentand ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite in temeiul legii, in scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administraţiei publice autonome.

Funcţia publică apare ca o grupare de atribuţii şi de competenţe în scopul de a satisface anumite interese generale, întru-cât orice putere socială se legitimează numai prin finalitatea sa de interes public, neputându-se admite ca ea să fie folosită în scopuri personale. Ea reprezintă „complexul drepturilor şi obligaţiilor de interes general, stabilite potrivit legii în scopul realizării competenţei unei autorităţi de către persoane legal investite.”2

Funcţia publică poate fi definită ca situaţia juridică legal determinată a persoanei fizice investite cu prerogative in realizarea competenţei unei autorităţi publice, in regim de putere publică, avand ca scop realizarea in mod continuu a unui interes public.3

Cât priveşte principiile ce stau la baza exercitării funcţiei publice4 acestea sunt:

a) Legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;

b) Transparenţă;

c) Eficienţă şi eficacitate;

d) Responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;

e) Orientare către cetăţean;

f) Stabilitatea în exercitarea funcţiei;

g) Subordonare ierarhică.

Referitor la principii, se apreciază că unele sunt mult prea sumare, iar altele sunt inconsistente şi insuficiente pentru a sta la baza întregii reglementări. De aceea, se impune atât reconsiderarea unora, cât şi completarea cu alte principii fundamentale, cumar fi, de exemplu, principiul carierei funcţionarului public, principiul apolitismului funcţionarului public etc. 5