Garanțiile Personale și Reale în Sistemul Dreptului Roman

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Conceptul de garanţie s-a format pe baza unei îndelungate evoluţii în procesul de tranziţie de la societatea gentilică la societatea politică.

Într-o epocă premergătoare fondării cetăţii Romei trebuie căutate originile obligaţiilor implicit ale garanţiilor.

În raporturile dintre diferitele popoare, în această perioadă dacă o persoană suferea o leziune din partea alteia, în mod colectiv sau printr-un singur membru izbucnea între ele o stare de război care tulbura starea de absolută independenţă juridică dintre ele şi pe care romanii o numeau libertas.

Perioadă lipsită de existenţa unui drept internaţional care să regleze raporturile de război şi pace, leziunea suferită de o persoană , legitima din partea ei o pretenţie de răzbunare faţă de acea persoană care o provocase. Dacă era cazul unui singur delicvent ginta căruia acesta aparţinea putea îndeplini orice răspundere prin abandonarea lui.

Astfel se năştea o răspundere a unei persoane către alta, răspundere prin care se diminua libertatea celui dintâi , creând o stare anormală de aservire care constituia pentru romani obligatio. Cu timpul, dreptul de război a putut fi înlocuit printr-un act de pace, adică printr-o înţelegere care aducea o satisfacere patrimonială garantată de o a treia persoană.

Odată admisă ideea că o persoană poate oferi răspunderea ei pentru un delict pe care nu l-a comis, nimic nu împiedică ca ea să răspundă şi în cazul unei conduite, care nu mai constituia un delict, de exemplu când jura că va face alteia o prestaţie ajungându-se astfel la prima formă de garantare a obligaţiilor- garanţiile personale.

Etapa de început a societăţii nu a perceput un nivel superior de dezvoltare economică, creditul bănesc era foarte redus, ca şi circulaţia monetară respectivă, dar în schimb o dezvoltare mai mare cunoşteau împrumuturile în natură concedate celor săraci, care dacă la scadenţă nu puteau plăti erau vânduţi ca sclavi, siliţi să lucreze pentru creditor sau chiar executaţi.

Adesea cămătarii vroiau să-şi asigure şi mai bine creanţa lor şi de aceea cereau datornicilor să le aducă şi garanţi pe care creditorii puteau să-i execute sau să-şi însuşească bunurile lor chiar înainte de a trage la răspundere pe debitorul principal.

Odată cu dezvoltarea economică a societăţii romane, schimbul comercial şi a creditului monetar, cămătarii şi-au extins activitatea în mod considerabil.

În vederea asigurării speculaţiilor lor băneşti, garanţiile personale s-au dovedit a nu fi întotdeauna corespunzătoare şi de aceea au fost create garanţiile reale care dând creditorilor mai multă certitudine asupra recuperării creanţelor, înlăturau surprizele, pe care insolvabilitatea garanţilor personali putea să le ofere.

Siguranţa pe care garanţiile reale o prezentau pentru creditori a dus la continua lor dezvoltare în epoca clasică şi postclasică.

Rezultatul unei îndelungate evoluţii a societăţii romane, garanţiile constituie acele mijloace juridice care au drept scop să asigure pe creditor de consecinţele insolvabilităţii debitorului.