Împărțirea Bunurilor Soților în Timpul Căsătoriei

Capitolul I

Consideraţii generale

Secţiunea I Noţiunea de bunuri proprii şi bunuri comune.

Familia este întemeiată pe căsătoria liber consimţită, la baza căreia se află încrederea şi dragostea reciprocă dintre soţi, deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie şi unitatea dintre interesele personale şi cele colective. Constituind o uniune liber consimţită între un bărbat şi o femeie, căsătoria are ca scop întemeierea unei familii. De aceea, naşterea, dezvoltarea şi consolidarea raporturilor de familie constituie conţinutul căsătoriei, motivul determinant şi necesar al încheierii acesteia.

Căsătoria dă naştere între soţi la raporturi personal nepatrimoniale şi la raporturi patrimoniale. Raporturile personal nepatrimoniale alcătuiesc principalul conţinut al relaţiilor ce se nasc între soţi în timpul căsătoriei. Aceste raporturi au un caracter hotărâtor nu numai în stabilirea naturii juridice şi a caracterelor pe care le înfăţişează căsătoria, dar determină şi subordonează raporturile patrimoniale ce se nasc între soţi în timpul căsătoriei. Astfel, raporturile patrimoniale sunt subordonate finalităţii raporturilor personale nepatrimoniale şi împlinirii principalelor sarcini ale căsătoriei.

Printre raporturile patrimoniale la care căsătoria celor doi soţi dă naştere, raporturile cu privire la bunurile comune ale soţilor ocupă un loc primordial.

Raporturile patrimoniale cu privire la bunurile comune desemnate în literatura de specialitate şi practica judecătorească prin termenul “comunitatea de bunuri a soţilor” sunt rezultatul direct şi nemijlocit al căsătoriei. Într-adevăr, comunitatea de bunuri a soţilor ia fiinţă odată cu încheierea căsătoriei şi se sfârşeşte pe data încetării căsătoriei prin moartea sau declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, ori la desfacerea căsătoriei prin divorţ.

Drepturile soţilor asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei sunt diferite prin natura lor juridică. Din comunitatea de bunuri a soţilor poate face parte nu numai dreptul de proprietate, ci toate drepturile de natură patrimonială recunoscute de lege persoanelor fizice, adică toate drepturile reale principale şi accesorii, precum şi drepturile de creanţă, dar şi obligaţiile.

Dreptul de proprietate comună în devălmăşie al soţilor este principalul drept de natură patrimonială ce intră în alcătuirea comunităţii de bunuri, constituind, împreună cu celelalte drepturi de natură patrimonială, baza materială a familiei şi căsătoriei. Atât dreptul de proprietate, cât şi celelalte drepturi patrimoniale ce alcătuiesc comunitatea de bunuri, sunt afectate satisfacerii nevoilor comune ale căsniciei celor doi soţi.

Aşadar, comunitatea de bunuri trebuie privită ca o universalitate juridică, în sensul că aceasta poartă asupra totalităţii drepturilor şi obligaţiilor, totalitatea drepturilor costituind activul, iar cea a obligaţiilor formând pasivul patrimoniului comunitar al soţilor.

În literatura de specialitate, autorii care s-au ocupat de această problemă, cu unele excepţii , au admis că au calitatea de bunuri comune nu numai bunurile corporale, adică drepturile, indiferent dacă acestea sunt reale sau de creanţă. Sunt bunuri şi, prin urmare pot deveni comune soţilor nu numai bunurile corporale, dar şi cale necorporale, adică drepturile , iar în privinţa drepturilor, atât dreptul de proprietate sau celelalte drepturi, cât şi cale de creanţă

Şi în practică, în perioada imediat următoare adoptării Codului Familiei, instanţele noastre judecătoreşti au consacrat această ultimă părere exprimată în literatura de specialitate, făcând precizarea, în hotărârile pe care le-au luat, că în conţinutul comunităţii de bunuri intră atăt drepturi cât şi obligaţii.

Art. 30 din Codul Familiei dispune că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor, iar art. 31 determină limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soţ. În temeiul acestor dispoziţii legale, un bun este comun dacă este dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei şi dacă nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră proprii.

Bunurile dobândite de oricare dintre soţi sunt considerate comune, în condiţiile arătate, deoarece legea presupune că ambii soţi au avut o contribuţie la această dobândire. Contribuţia poate fi directă, constând în munca sau mijloacele ambilor soţi, ori indirectă, prin economisirea unor mijloace comune, ca în cazul muncii depuse de femeie în gospodărie şi pentru creşterea copiilor. Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei, deci bunul dobândit de oricare dintre soţi, în condiţiile precizate, este comun, chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire. Prin urmare, contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune este prezumată de lege. Nu este însă vorba de o prezumţie cu caracter irefragabil, împotriva căreia nici o dovadă nu este primită