Implementarea Acquis-ului Comunitar în Agricultura României

Implementarea acquis-ului comunitar în agricultura României

1. Agricultura României între moştenirea comunismului şi integrare.

Deşi România şi-a demonstrat, în general, dorinţa de a realiza cât mai repede trecerea de la modelul economiei centralizate la economia de piaţă, există încă, la fel ca în toate ţările Europei de Est, o slabă integrare pe pieţele Vestului. Principalele probleme cu care s-a confruntat şi încă se confruntă România după revoluţia din decembrie 1989 sunt slaba calitate a produselor sale şi ineficacitatea agriculturii. După 18 ani de la prăbuşirea regimului comunist, sectorul agricol este încă afectat de costurile ridicate ale îngrăşămintelor, seminţelor, substanţelor chimice, de lipsa tehnologizării, de necompetitivitate, de fărâmiţarea excesivă a proprietăţii agricole. Pe de o parte, românii mai au încă nostalgia regimului trecut, fiind convinşi că viaţa lor era mai bună şi mai uşoară în vechiul regim. Pe de altă parte, nimeni nu vrea să mai facă parte dintr-o asociaţie agricolă din cauza experienţei dureroase a colectivizării şi a cooperativelor agricole de producţie. Fiecare doreşte să fie proprietar şi stăpân pe propriul său teren, deşi integrarea României în Uniunea Europeană nu se poate realiza în condiţiile existenţei a numeroase loturi agricole individuale cu o suprafaţă ce nu depăşeşte 1 ha. Schimbarea mentalităţilor este o sarcină foarte dificilă dar este singura metodă de a îmbunătăţi sectorul agricol, producţia locală şi dezvoltarea rurală. În acest scop, autorităţile române trebuie să încerce să realizeze o schimbare atât în plan social, cât şi mental, convingându-i pe oameni să-şi unifice proprietăţile fărâmiţate şi să-i sprijine pe agricultori în încercarea lor de a obţine fonduri europene.

Agricultura este, în economia României, mai importantă decât în orice altă ţară din Europa Centrală şi de Est, cu excepţia Albaniei. Spre exemplu, din totalul de 23,8 milioane ha, suprafaţa arabilă a României este de 14,8 ha, ceea ce înseamnă 62,1%, în vreme ce media UE este de 44%.

Ţara noastră nu face parte dintre ţările nevoite să importe cantităţi substanţiale de hrană, dimpotrivă, configuraţia geografică şi clima sunt favorabile dezvoltării agriculturii, pentru ca, în conditii normale, România să poată satisface necesităţile alimentare ale unei populaţii de două ori şi jumătate mai mari decât numără în prezent. Scăderea producţiei ne-a dus însă în situaţia paradoxală de a importa, când de fapt ar trebui să exportăm. În loc să valorificăm la maximum potenţialul agricol, noi îl neglijăm, iar consecinţele duc la scăderea nivelului de trai.

Cu toate că România a făcut progrese pentru a-şi desăvârşi pregătirea pentru aderare, demonstrându-şi angajamentul de a aplica principiile şi legislaţia UE de la 1 ianuarie 2007, agricultura a rămas unul dintre domeniile care prezintă încă deficienţe. România a adoptat o Strategie Agricolă şi Rurală pentru Aderarea la UE. Această strategie, conţinând o listă a măsurilor necesare pentru adaptarea politicilor, structurilor şi legislaţiei actuale la Politica Agricolă Comună (PAC) va trebui însă să ia în considerare măsurile de reformă a PAC adoptate în iunie 2003 de către Comisia Europeană.

Legislaţia comunitară implică un număr mare de regulamente, directive, decizii care trebuie transpuse în legislaţia românească şi trebuie implementată de o administraţie stabilă şi competentă. Adoptarea acquis-ului comunitar înseamnă atât respectarea unor cerinţe şi norme tehnice, calitative, ecologice, cât şi impunerea unor mecanisme de monitorizare a pieţei şi a preţurilor, crearea unor sisteme de înregistrare şi control, dezvoltarea mecanismelor de control şi acces pe piaţă, asigurarea protecţiei şi sănătăţii consumatorilor etc.

Transpunerea aquis-ului înseamnă atât măsuri orizontale, cât şi măsuri privind organizaţiile comune ale pieţelor agricole, măsuri de dezvoltare rurală, măsuri privind agricultura ecologică, silvicultura, politica în domeniul calităţii. Dintre măsurile orizontale se detaşează cele privind acquis-ul legat de FEOGA, implicând Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Agenţia SAPARD şi direcţiile agricole judeţene.

Deşi, prin populaţia şi dimensiunile sale geografice, România este a şaptea ţară ("a şaptea putere a UE") într-o Uniune Europeană cu 27 de membri, dezechilibrele structurale din sectorul agricol românesc sunt mult mai mari în comparaţie cu alte state candidate sau care au devenit membre UE în anul 2004. După 18 ani de la înlăturarea regimului comunist, situaţia agriculturii româneşti este deosebit de precară din cauza costurilor ridicate, lipsei tehnologiei, fragmentării terenurilor agricole, existenţei fermelor de subzistenţă şi semi- subzistenţă.

Agricultura românească va putea însă primi de la UE, în primii 3 ani de la aderare (2007-2009), aprox. 4,7 miliarde euro, dintre care o parte vor fi folosiţi pentru dezvoltarea rurală (2,4 miliarde euro), iar altă parte pentru îmbunătăţirea standardelor de calitate a produselor şi pentru respectarea normelor sanitare şi fitosanitare. Reformarea agriculturii româneşti va urmări în principal modernizarea, restructurarea úi privatizarea agriculturii şi agroindustriei, depunându-se eforturi pentru dezvoltarea fermelor particulare, reabilitarea sistemului de irigaţii, a metodelor de aprovizionare, a managementului şi a marketingului, modernizarea infrastructurii rurale, dezvoltarea cooperării în domeniul sănătăţii animalelor, al sănătăţii produselor agricole şi al plantelor, în scopul alinierii la standardele europene.

2. Dificultăţi şi obiective prioritare ale politicii agrare româneşti.

Fragmentarea excesivă a proprietăţii agricole este una dintre principalele probleme structurale ale agriculturii româneşti. Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, reprezintă acte de justiţie în ceea ce priveúte restituirea terenurilor agricole foştilor proprietari. Retrocedarea terenurilor a avut mai multe efecte negative decât pozitive, deşi aceasta reprezenta un început bun al reformei în domeniul agriculturii. Datorită faptului că proprietatea funciară este extrem de fărâmiţată, scopul Legii nr. 1/2000 a fost să mărească aria terenurilor agricole retrocedabile de la 10 la 50 ha. Pentru a fi eficientă, Legea nr. 18/1991 ar fi trebuit să fie urmată de măsuri de stimulare financiară şi de sprijinire a asociaţiilor de proprietari. Trista experienţă a trecutului şi amintirea procesului dureros al colectivizării şi cooperativizării face să fie nevoie de o companie de informare bine condusă care să convingă ţăranii de efectele benefice ale asocierii şi, de asemenea, să-i convingă de necesitatea schimburilor de terenuri între ei, astfel încât o persoană să deţină toate loturile sale la un loc. Prin folosirea de către regimul comunist a termenului de “cooperativă” acestuia i se atribuie defecte pe care nu le are. Din cauza rezonanţei negative a cuvântului în sine şi a lipsei de cunoştinţe tehnice de organizare şi management în agricultură, în România post-comunistă s-a împiedicat dezvoltarea acestei forme de activitate economică. Este foarte necesar un astfel de sistem de organizare cooperatistă modernă, de aceea legiuitorul român a încercat să diminueze rezonanţa negativă numind-o “asociere agricolă” sau “societate agricolă”. Acest lucru nu i-a determinat însă pe ţărani să se asocieze, chiar dacă au fost afectaţi tot mai mult de costurile ridicate ale producţiei. Lipsa mecanizării şi modernizării, preţurile ridicate ale îngrăşămintelor, seminţelor şi substanţelor chimice necesare au condus producătorul individual în situaţia de a acoperi costuri de producţie pe care nu şi le poate permite. Din acest motiv, mulţi dintre producători au renunţat să producă pentru piaţă, preferând să producă pentru autoconsum.