Imunități, privilegii și facilitați diplomatice

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

1.1. Noţiuni generale despre diplomaţie

Dominant, în contextul vieţii internaţionale este apariţie unui mare număr de state independente care intră ca subiecţi noi în evenimentele mondiale, unde aduc o vigoare proaspătă şi o problematică nouă. Preocuparea fundamentală a acestor ţări este dezvoltarea rapidă, concentrarea tuturor resurselor pentru depăşirea stadiului lor actual, asigurarea independenţei economice, ca şi a celei politice. Ele militează pentru asigurarea unui cadru internaţional care să asigure dezvoltarea lor liberă în condiţii de egalitate, de securitate, justiţie şi pace. În consecinţă, diplomaţia, ca instituţie care serveşte aplicarea politicii externe, este mai mult ca niciodată integrată în efortul naţional, urmărind realizarea obiectivelor prioritare ale politicii generale a statelor, cu toate laturile ei de dezvoltare internă şi de legături internaţionale.

Tema predominantă a dezvoltării are o interesantă şi inegală calitate, care se răsfrânge puternic asupra modului de a concepe diplomaţia în zilele noastre: pe de o parte scoate în relief realizăţile interne şi eforturile proprii şi, pe de altă parte, pledează pentru caracterul global al problemelor vitale, pentru solidaritatea internaţională şi cooperarea de mari proporţii pe care ele le atrag. Hrana omenirii, populaţia, energia resurselor prime, marea şi oceanele, cosmosul, urbanizarea, mediul înconjurător, ştiinţa, tehnologia şi educaţia şi chiar crearea unei noi ordini economice şi politice reprezintă probleme a căror soluţie iese din limitele competenţei oricărei ţări luate în parte, neputând izvorî decât din voinţa înmănunchiată a statelor. Prin ele organismele internaţionale din familia Naţiunilor Unite, creaţia specifică a diplomaţiei acestui secol, şi-au găsit o nouă vocaţie în iniţierea şi ducerea la bun sfârşit a unor proiecte atotcuprinzătoare de interes universal. Ambele tendinţe, de fapt legate între ele, aduc cu sine o deschidere a activităţii profesionale a diplomaţiei, o asociere a ei cu totalitatea specialităţilor ce formează substanţa schimburilor între state, o alianţă cu toate disciplinele, ale căror concluzii sunt utile pentru rezolvarea problemelor internaţionale, o conlucrare cu toate ramurile de activitate chemate să asigure ritmuri stabile de dezvoltare.

Asociată, prin înspşi natura ei, metodelor paşnice şi căilor politice de rezolvare a diferendelor şi a situaţiilor conflictuale din viaţa internaţională, diplomaţia se găseşte întotdeauna în raport invers proporţional cu politica de forţă.

Toate meseriile cer cultură, dar, în lumina chemării ei specifice de a îngloba în imagini unitare fapte disparate, diplomaţia are un consum mai ridicat de cultură decât multe alte profesiuni. Ea se bazează, mai mult decât orice alt domeniu, pe capacitatea de a asocia şi lega fenomene în structuri coerente explicative şi chiar predicative.

În ciuda unor preziceri grăbite, activitatea diplomatică nu este pe cale de a fi deosebită de alte profesiuni, după cum nici ştiinţa şi arta diplomaţiei nu sunt reductibile la alte ramuri de cercetare. Dimpotrivă, mai mult ca oricând, ele ăşi cristalizează personalitatea, beneficiind desigur de progresul tuturor ştiinţelor şi al gândirii formale.

CAPITOLUL II

DIPLOMATIA

2.1. Etimologie şi definiţie

Termenul de diplomaţie îşi are originea la grecii antici, de unde a fost preluat, intrând apoi în nomenclatorul politic şi diplomatic modern. Cuvântul diplomaţie vine din grecescul DIPLOZ (dublez) care desemna acţiunea de redactare a actelor oficiale sau a diplomelor în 2 exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimişilor, iar celălalt se păstra în arhivă. Purtătorul unui asemenea