Încheierea Contractului de Leasing International, Cazul SRL Autoalianta Versus Serviciul Vamal

Introducere

În această lucrare voi defini conceptul de „ contract de leasing internațional”, și voi analiza un caz concret.

Trăim din ce în ce mai mult contractual” spunea încă în 1937 L.Josserand un mare civilist francez.

Într-o societate de drept există o bază legislativă menită să dirijeze raporturile sociale apărute între persoane. Însă o lege poate stabili doar anumite limite ale comportamentului uman în anumite împrejurări şi cu scurgerea timpului ea îşi pierde actualitatea şi eficienţa. Aceasta de fapt se datorează ritmului de dezvoltare a societăţii şi a condiţiei umane, şi prin urmare dictează necesitatea modificării legii, fapt care este deseori destul de migălos şi greu realizat în timp.

În viaţa cotidiană, însă, apar o anumită categorie de raporturi care concomitent necesită o reglementare, dar totodată nu pot fi reglementate prinr-o anumită lege, fapt care impune reglementarea printr-o modalitate deosebită. În aşa fel apare o nouă categorie de acte care reglementează raporturile juridice între persoane, acest rol revenind anume contractelor. Ele servesc cît pentru reglementarea acelor raporturi, prin care legea în partucular nu le poate reglementa, atît şi pentru înlăturarea lacunelor pe care le-a creat aceasta.

Scopul principal al lucrării de faţă este de a reprezenta în toată complexitatea sa contractul de leasing,

Contractul de leasing este un pas înainte în finanţarea societăţii comerciale care doresc să-şi achiziţioneze utilaje şi echipamente, dar care nu au posibilităţi financiare.

Această tehnică de finanţare, care presupune un risc ridicat, vine să dea satisfacţie agenţilor economici care nu pot obţine credite de la bănci, ori nu vor să-şi greveze bunurile mobile şi imobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri, sarcini de natura a afecta dinamizmul specific domeniului civil.

Actualitatea temei: Interesul practic al contractului deleasing este de a asigura finanţarea integrală prin fonduri împrumutate a unei investiţii fără ca benefeciarul să constituie măsuri asiguratorii; anume prin aceasta contractul de leasing se destinge de tradiţională creditare a investiţiilor, unde îndeplinirea benefeciară suportă o parte din valoarea investiţiei.

De aceea leasingul-ca tehnică de finanţare-vizează în primul rînd, întreprinderele care urmăresc lărgirea activităţii şi ridicarea performanţelor, iar pe plan mai general, asigură progresul tehnic.

Tema proiectului: Încheierea contractului de leasing internațional, cazul SRL “Autoalianța” versus Serviviul Vamal.

CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE LEASING

1.1. Noțiunea și evoluția contractului de leasing internațional

Încă din antichitate s-a observat că beneficiile sunt obţinute prin folosinţa unui lucru, avînd mai puţină importanţă cine deţine titlul de proprietate.

Încă Aristotel în „Ritorica” afirma, că bogăţia constă nu în a avea patrimoniu în proprietate, ci de a-l folosi: acest aforism oglindeşte esenţa leasingului - pentru a primi venit, nu este deloc necesar de a avea utilaj sau alt patrimoniu în proprietate, este suficient doar de a-l poseda şi folosi.

Geneza operaţiunilor de leasing se pierde în negura timpurilor – aşa, spre exemplu, savantul englez T.Clark citat de E.V.Cabatova, afirma că primele norme referitoare la leasing se conţineau în Codul împăratului babilonean Hamurabbi datat cu anul 1760 î.e.n.; reguli referitoare la leasing se găsesc şi în Instituţiile lui Iustinian.

Dificultaţile de bază în aplicarea şi reglementarea leasingului rezidă din combinarea în acest institut a elementelor dreptului real şi contractual. Dreptul privat roman (care a stat la baza dreptului privat continental, atît de inspiraţie germană cît şi de inspiraţie franceză) îi era cunoscută posesiunea fără proprietate, provenită atît din relaţii contractuale cît şi din cele reale. Posesiunea „contractuală” fără proprietate a evoluat din institutul roman al locaţiunii bunurilor (locatio-conditio renum) în institutul contemporan al arendei. Posesiunea „reală” fără proprietate a apărut în dreptul roman sub forma dreptului de servitut, iar mai exact în forma unei varietăţi de servitute-uzufructus. Care este în această situaţie „prototipul” institutului contemporan de leasing? În doctrină se remarcă just dificultatea stabilirii exacte a „paternităţii” instituţiei de leasing. Cert este însă că ideea care stă la baza leasingului – separarea dreptului de proprietate de cel de folosinţa, şi extragerii profitului din folosirea patrimoniului – este cunoscută din timpuri străvechi.

Deşi reglementările în materia utilizării patrimoniului fără proprietatea asupra lui sunt de origine străveche, inventarea leasing-ului ca atare este meritul englezilor – una din primele legi privind leasing-ul a fost legea Uels din 1284 (engl. Statute of Wales). Evoluţia leasing-ului în secolele XIX-XX în multe privinţe reproduce experienţa agricultorilor englezi din epoca medievală – leasing-ul a căpătat o nouă viaţă în Marea Britanie a sfîrşitului secolului XIX, în legătură cu evoluţia industriei transporturilor şi industriei miniere – proprietarii minelor, în extensiunea explorărilor sale de cărbune, au observat avantajul arendei vagoanelor pentru transportarea cărbunelui, în locul procurării acestora. Astfel au apărut societăţile comerciale ale căror unica afacere era procurarea vagoanelor pentru transportul cărbunelui, şi darea lor în chirie cu posibilitatea răscumpărării (engl. Hire-purchase). În mod similar – graţie evoluţiei industriei extractoare de cărbune şi a transporturilor pe calea ferată – a evoluat leasing-ul şi în Statele Unite ale Americii.