Infracțiunea de Omor Calificat

I. VIAŢA PERSOANEI CA OBIECT DE OCROTIRE

I.1. Scurtă prezentare istorică

Viaţa este fără îndoială, acel bun suprem, pe care nu ţi-l poţi da ţie însuţi. O poţi însă da- ori lua- altuia sau altora. Un divers şi bogat ansamblu de cutume, precepte religioase şi filosofice, de legi situează în îndelungata istorie a umanităţii, indiferent de rasă, de aşezare pe glob, de sistem social sau politic- apărarea vieţii, protecţia ei, în vârful piramidei de norme morale şi juridice.

Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului . El s-a impus de timpuriu în sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declaraţii de drepturi şi desigur prin constituţii. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor omului stabileşte în art. 3 că „Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei”, iar Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că „dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar”. Convenţia Europeana a Drepturilor Omului consacră dreptul la viaţă în art. 2 precum şi în Protocolul 6 şi în Protocolul 13 la Convenţie. Constituţiile lumii reglementează nuanţat dreptul la viaţă pentru că el are mai multe accepţiuni. Într-o accepţiune restrânsă, dreptul la viaţă priveşte viaţa persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepţiune largă viaţa persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa fizică. În această accepţiune largă, dreptul la viaţa este asigurat prin întreg sistemul constituţional. Constituţia României consacră într-o accepţiune restrânsă dreptul la viaţă, această soluţie fiind mai eficientă din punct de vedere juridic. Astfel, art. 22 din Constituţie prevede că „Dreptul la viaţă precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”. Având în vedere că acest drept fundamental implică, în primul rând că nimeni nu poate fi privat de viaţa sa in mod arbitrar, art. 22 alin. 3 interzice pedeapsa cu moartea ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin Constituţie a pedepsei cu moartea exprimă tendinţa dominantă astăzi în lume de înlăturare a acestei sancţiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o cruzime care indiferent dacă s-a dovedit sau nu dreaptă, niciodată nu a fost eficientă.

Viaţa apare astfel ca valoare primară şi absolută, indispensabilă manifestării în sine. Cu doua milenii în urmă Titus Lucreţius afirma: vitaque manicipio nulli datur, omnibus usu ( viaţa nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor), atrăgând astfel atenţia asupra importanţei valorii vieţii persoanei sub aspectul permanenţei omului în lume.

Şi totuşi, deşi nimeni nu contestă acest adevăr, realitatea ne arată că în societate s-au produs şi continuă să se producă acte de suprimare a vieţii semenului. Ele ne apar vădit contrastante cu prestigiul creator al omului şi mândria pe care el o manifestă, fiind totodată de maximă periculozitate, datorită caracterului ireparabil (nu există compensaţie în unităţi convenţionale de schimb pentru pierderea vieţii mamei, tatălui, fiului sau altor persoane, nici pentru investiţia de ordin spiritual cuprinsă în această valoare socială care este viaţa omului) şi incompatibil cu ordinea de drept.

Ocrotirea persoanelor împotriva actelor de violenţă care le pun în pericol viaţa s-a impus încă din epocile cele mai îndepărtate. Măsurile împotriva celor care ucideau persoane din aceeaşi colectivitate nu erau însă axate pe ideea de vinovăţie, ci pe necesitatea de apărare şi conservare a echilibrului necesar supravieţuirii grupului. Aceste măsuri constau în alungarea făptuitorului din comunitate şi numai atunci când nu era în joc securitatea comunităţii se lăsa părţilor interesate posibilitatea răzbunării. Treptat, răzbunarea nelimitată a fost înlocuită cu legea talionului (ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte), care introducea ideea de compensaţie sub forma incipientă că cel care face rău să sufere tot atâta rău. Şi apar legile scrise.