Instituția Reabilitării

CAPITOLUL I. ISTORICUL INSTITUŢIEI REABILITĂRII

1. Istoricul instituţiei reabilitării

Contrar unor opinii, cum că instituţia reabilitării ar fi existat din cele mai vechi timpuri, opinii ce nu se bazează însă pe dovezi convingătoare, ele constituind doar simple presupuneri, cercetările ulterioare au demonstrat că noţiunea de reabilitare a fost utilizată pentru prima oară în anul 1439 şi că prima definiţie a fost dată astfel: „Reabilitatio fist quando litteris gratiae pristimus habitatio status in habiei restituitur” (reabilitarea să aibă loc atunci când printr-o decizie de graţiere vechea condiţie juridică este restabilită în situaţia anterioară cu efect deplin).

Cert este că prima reglementare amănunţită a reabilitării a fost realizată abia în anul 1670 prin Ordonanţa Criminală a regelui Ludovic al XIV-lea, legiuire în care au fost sintetizate principiile pe care este fundamentată instituţia în cauză, au fost reunite şi completate prevederile din ordonanţele anterioare date de alţi monarhi francezi.

Spre deosebire de Ordonanţa din 1670 în care reabilitarea a fost reglementată în acelaşi titlu cu celelalte forme de acordare a actelor de clemenţă, în Codul penal francez din 1791, reabilitarea a fost reglementată ca instituţie distinctă, fiind concepută ca o consecinţă firească a procesului de readaptare socială a condamnatului, posibilitatea dobândirii ei fiind acordată, în principiu, tuturor condamnaţilor indiferent de clasa socială din care proveneau, de către consiliul comunal sau municipal.

Ulterior, printr-o lege din anul 1885, s-a statuat că reabilitarea se acordă de către instanţa de judecată, după ascultarea concluziilor procurorului şi că poate fi obţinută, în unele cazuri, chiar după prescripţia executării pedepsei, cu condiţia achitării despăgubirilor civile.

În dreptul românesc, prima reglementare a instituţiei reabilitării o găsim în „Procedura condicii criminaliceşti” adoptată în 1850 sub domnitorul Barbu Ştirbei şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1852. Titlu IV denumit „Pentru câteva osebite proceduri”, Capitolul IV intitulat „Pentru restatornicirea osândiţilor” în art.291 - 300 prevedea o reglementare relativ completă a acestei instituţii.

Codul penal din 1936 inspirat, în principal, din Codul de instrucţiune criminală francez şi din Codul penal italian, ca şi din Codul de procedură penală, a prevăzut posibilitatea acordării reabilitării, în principiu, pe cale judecătorească, iar ca efect al suspendării condiţionate a executării pedepsei a reglementat posibilitatea dobândirii reabilitării de drept. Reabilitarea putea fi obţinută atât pentru condamnările în materie criminală, cât şi pentru condamnările în materie corecţională, indiferent că au fost pronunţate de instanţe ordinare sau speciale, ori de instanţe străine (în acest din urmă caz, reabilitarea putea fi obţinută dacă autorităţile române recunoşteau condamnările pronunţate în străinătate).

Codul penal în vigoare, în Capitolul IV din Titlul VII al Părţii generale, consacrat cauzelor care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării, reglementează prin art.133-139 instituţia reabilitării sub cele două forme: reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească. Prin Legea nr.278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, a fost modificat art.134 din Codul penal în vigoare în sensul că poate beneficia de reabilitarea de drept şi persoana juridică dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată aceasta nu a mai săvârşit nici o altă infracţiune.

În noul Cod penal, reabilitarea este reglementată sub cele două forme (de drept şi judecătorească) în art.155-157 din Titlul VIII intitulat „Cauzele care înlătură consecinţele condamnării”.

În sclavagism şi feudalism, în afara ispăşirii sancţiunii propriu-zise, condamnatul mai era obligat să suporte o serie de alte consecinţe grave ce decurgeau din pedeapsă.

În fapt, prin efectul acestor urmări ale pedepsei, condamnatul era privat de cele mai elementare drepturi cetăţeneşti, era lipsit de orice ocrotire din partea societăţii. Ceea ce dădea o şi mai mare gravitate acestor consecinţe ale condamnării, era caracterul lor pepetuu.

Faţă de această stare de lucruri, încă de timpuriu, s-a pus problema găsirii unor modalităţi în vederea înlăturării consecinţelor ce rezultau din condamnare.

Dacă pentru condamnaţii provenind din clasele sociale exlpoatate o atare perspectivă era de la început exclusă, pentru infractorii aparţinând claselor stăpânitoare, situaţia era oarecum diferită. Aceştia, chiar dacă condamnaţi fiind, nu erau cu desăvârşire rupţi de clasa socială din care făceau parte, îşi păstrau legăturile de rudenie, relaţiile cu diversele cercuri ale clasei dominante, iar pentru ei se făceau o serie de intervenţii, se exercitau influenţe şi adesea erau absolviţi fie de executarea pedepsei, fie de consecinţele condamnării .

Se pare că, la început, modalitatea de anulare a pedepsei ori a urmărilor ei, nu a avut vreo consacrare expresă, simplul fapt al revenirii din exil ori încredinţarea unor noi demnităţi făcea să înceteze efectele condamnării. Cu timpul însă s-a statornicit regula ca înlăturarea consecinţelor pedepsei, ca de altfel şi a sancţiunii însăşi, să se facă prin acte de clemenţă .