Integrarea României în Uniunea Europeană

Evolutia sistemului european de integrare

Sectiunea I

Procesul de integrare europeana

Ideea unei Europe unite a fost sustinuta de-a lungul secolelor de împarati si intelectuali deopotriva, dar numai dupa cel de-al doilea razboi mondial statele europene au institutionalizat forme de cooperare internationala, cu competente în domenii specifice, cum ar fi:

- Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana (OCEE),

- Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO).

Aceste organizatii aupus bazele unei solidaritati mai strânse între statele europene, dar înca manifestau trasaturile clasice ale unei uniuni a statelor si ale cooperarii interguvernamentale.

Începutul procesului de integrare europeana - caracterizat prin trasaturi originale si specifice,care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene poate fi considerat anul 1950,când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsa, comparativ cu formele traditionaleexistente la acel moment.

Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitatecatre o organizatie cu puteri de constrângere asupra membrilor sai. Initiativa a constat înintegrarea productiei de carbune si otel a Frantei si Germaniei, în cadrul unei organizatiideschise participarii si altor state europene.

Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas catre o cooperare largita: o integrare sectoriala ce ar fi putut influenta si altesectoare economice. Aceasta era ideea declarata, însa obiectivul politic imediat îl constituiaalipirea Germaniei la Europa si eliminarea rivalitatilor existente între Franta si Germaniaprivind zonele strategice ale Ruhr-ului si Saar-ului.

În 1951, negocierile desfasuarate între sase tari – Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinta Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Comparativ cu alte organizatii internationale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranational al acestei Comunitati, reprezentat de transferul de competente catre o institutie responsabila cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre.

O alta initiativa sectoriala este reprezentata de crearea unei Comunitati Europene de Aparare (CEA), initiativa care a esuat însa, datorita faptului ca Tratatul aferent - semnat în 1952 si nu a fost niciodata ratificat de catre Parlamentul Frantei.

O relansare în forta a „initativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferintei de la Messina, la care ministrii afacerilor externe ai CECO au cazut de acord asupra înfiintarii unei uniuni economice bazata pe o piata comuna si asupra crearii unei organizatii pentru energia atomica. O comisie de experti condusa de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat doua proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor doua Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinta Comunitatea Economica Europeana (CEE) si tratatul Comunitatii Europene pentru Energie Atomica (EURATOM).