Interceptările și Înregistrările Audio-video Mijloace de Probă în Procesul Penal

1. Noţiuni generale

1.1 Noţiunea probelor

Potrivit Codului de Procedură Penală "prin probă se înţelegeorice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei."

În literatura de specialitate, probele au fost definite ca fiind acele elemente de fapt cu relevanţă informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale, ori acele fapte sau împrejurări care stabilesc existenţa sau inexistenţa faptelor care trebuie reţinute.

Din punct de vedere terminologic, termenul de probă provine din latinescul probo, -are, -avi, -atum, care înseamnă a dovedi sau de la probation care înseamnă dovadă.

Din analiza definiţiei, rezultă caracterul dublu al probei în procesul penal, şi anume:

• proba constitue un instrument de cunoaştere prin intermediul căruia organele judiciare caută adevărul;

• proba constitue un instrument de dovedire, părţile utilizând probele - propunându-le spre administrare - în scopul dovedirii susţinerilor şi argumentărilor făcute în cadrul procesului.

Nu trebuie confundate noţiunile de probă, mijloc de probă şi probaţiune.

Astfel, probele ca elemente de fapt care servesc la aflarea adevărului în procesul penal, sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de probă. Mijloacele de probă sunt acele căi legale prin care se constată existenţa probelor sau, altfel spus, ele sunt izvorul probelor. De aceea se face distincţie între o împrejurare de fapt pe baza căreia se constată vinovăţia şi nevinovăţia unei persoane şi mijlocul prin care această împrejurare a fost reelvantă .

A nu se cofunda nici noţiunea de probă cu cea de probaţiune - ca activitate de strângere şi verificare a probelor, constând în acele acte procedurale prin care organele şi părţile stabilesc, prin mijloacele prevăzute de lege, elementele de fapt necesare pentru constatarea faptelor şi împrejurărilor care formează obiectul unei cauze penale.

1.2 Importanţa probelor

Din momentul declansării procesului penal şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, toate probeleme fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor.

Pe întreg parcursul procesului penal, organele judiciare identifică, strâng şi interpretează probele care au legătură cu fapta pe care o cercetează şi judecă.

În faza urmăriri penale, organele de urmărire penală strâng probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Probele administrate sunt atât în favoarea, cât şi în defavoarea invinuitului sau inculpatului, indiferent dacă acesta recunoaşte sau nu fapta ce i se impută. Constatând, în activitatea de supraveghere penale, probele din doar sunt suficiente şi legal adminsitrate, procurorul va proceda, în conformitate cu prevederile art. 262 din Corul de procedură penală, la rezolvarea cauzei penale.

În faza de judecată, în cadrul etapei cercetării judecătoreşti, se adminsitrează probele pe baza cărora s-a întocmit materialul de urmărire penală şi se pot administra probe noi. Instanţa de judecată nu-l va putea condamna pe inculpat dacă nu există probe suficiente şi concludente din care să rezulte voinţa sa. În acest sens, instanţa de judecată îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză.

Asamblul normelor juridice care reglementează probelere şi mijloacele de probă poartă denumirea de sistem probator sau sistem de probaţiune , acesta având o influenţă hotărâtoare în făptuirea justiţiei penale.

În sistemul formal sau probelor legale , mijloacele adminsibile sunt limitate prin lege, stabilindu-le anticipat gradul de credibilitate şi realizând o ierarhizare a acestora, din care decurgea forţa probantă diferenţiată pentru fiecare în parte. În acest fel, proba devine regina probelor, probatio probatissima sau regina pobatium.

1.3 Clasificarea probelor

A. Probe în acuzare şi probe în apărare

După funcţia pentru care sunt invocate, probele se împart în probe în sprijinul învinuirii - în acuzare - şi probe în sprijinul apărării - în apărare.

Probele în acuzare sunt invocate, administrate în vederea dovedirii vinovăţiei invinuitului sau inculpatului sau a existenţei unor circumstanţe agravante.

Probele în apărare infirmă învinuirea, dovedind, după caz, fie nevinovăţia învinuitului sau inculpatului, fie existenţa unor circumstanţe atenuante.

B. Probe imediate şi probe mediate

După izvoarele sau sursele din care provin, probele se clasifică în imediate şi mediate.

Probele imediate - primare - sunt faptele sau împrejurările care ajung la cunoştinţa organelor judiciare dintr-o susrsă nemijlocită, originară. Exemple: martor ocular, conţiutul unui înscris original.

Probele mediate - secundare sau derivate - sunt cele obţinute dintr-o altă sursă decât cea originară, mai îndepărtată. Exemple: copia unui înscris original.

C. Probe directe şi probe indirecte

După legătura lor cu obiectul probaţiunii, probele pot fi directe şi indirecte.

Probele directe dovedesc în mod direct, nemijlocit, fapta învinuitului sau inculpatului, referindu-se la faptul principal. Exemple: recunoaşterea faptei, prinderea făptuitorului în flagrant.

Probele indirecte - indiciile sau faptele probatorii - nu dovedesc în mod direct fapta, dar prin raportarea lor la ansamblul probator existent în cauză pot conduce la anumite concluzii despre existenţa ori inexistenţa faptului principal.