Interzicerea Torturii și Supunerea la Rele Tratamente

1. INTRODUCERE

Art. 3 al CEDO enunţă cu valoare imperativă: Interzicerea torturii

Nimeni nu poate fi supus nici torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante

Articolul 3 din Convenţie dispune clar şi concis faptul că nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

Deşi aparent simplu şi pe înţeles, la o analiză mai atentă vom putea observa faptul că art. 3 implică o serie de discuţii şi pune o mulţime de probleme, fapt evidenţiat cel mai bine de vasta jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (şi a fostei Comisii în această materie).

Curtea de la Strasbourg a dezvoltat o serie de criterii în funcţie de care violenţa exercitată de agenţii statului poate fi încadrată în una din aceste categorii: contextul în care au avut loc fapte de violenţă, durata acestor violenţe, efectele fizice sau psihice asupra persoanei care le-a suferit, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei precum şi motivaţia faptelor violente. Curtea europeană analizează aceste criterii împreună sau separat, în funcţie de circumstanţele cauzei.

Dispoziţiile art. 3 au ca scop apărarea integrităţii fizice şi morale a persoanei şi demnitatea sa.

Întrucât reglementează dreptul oricărei persoane la demnitate şi integritate fizică, interdicţia impusă de art. 3 este una absolută. Rezultă de aici că statele europene nu pot în nicio situaţie să deroge de la aceste prevederi, ceea ce face ca acest drept să apară ca fiind unul intangibil. Interdicţia aplicării torturii sau a unor pedepse sau tratamente inumane ori degradante este absolută şi prin raportare la comportamentul persoanei căreia acestea i-ar fi aplicate. De asemenea, natura infracţiunii care i s-ar imputa reclamantului este lipsită de oricepertinenţă pe terenul art. 3.

Interzicerea torturii a devenit un principiu general de drept internaţional, cu valoare de normă – jus cogens (normă imperativă).

Acest drept întruneşte următoarele caractere:

• drept intangibil, nu se permit limitări ale exercitării acestuia, nici încircumstanţele care pot pune în pericol suveranitatea naţională, ceea ce îldiferenţiazăde alte drepturi protejate de Convenţie;

• nu poate suporta derogări,în temeiul art.15 referitor la derogările în caz deurgenţă;

• este un drept absolut, care subzistă, indiferent de comportamentul victimei şi indiferent de infracţiunea pentru a cărei săvâr şire este acuzată victima.

Definirea noţiunilor din articolul 3 al Convenţiei europene s-a făcut pe cale jurisprudenţială. În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Curtea a diferenţiat cele trei noţiuni esenţiale ale articolului 3 după gradul de gravitate al tratamentelor sau pedepselor:

a) tortura: tratament inuman aplicat intenţionat şi care provoacă suferinţe foarte grave şi foarte crude; cele trei elemente principale ale torturii sunt, deci, intensitatea suferinţei, intenţie şi scopul determinat.

Pentru explicitarea noţiunii de tortură, Corneliu Bîrsan reia definiţia din Convenţia O.N.U.: “Orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice (intense) fizice sau psihice, în special cu scopul de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturii, de a o pedepsi pentru un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis, sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau de a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv întemeiat pe orice formă de discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferinţă este provocată de un agent al autorităţii publice sau de orice persoană care acţionează cu titlul oficial ori la instigarea sa sau cu consimţământul ei expres sau tacit.” Aşadar, tortura poate fi deosebită de tratamentele umane sau degradante prin analiza intensităţii durerii şi a intenţiei.

b) tratamentul sau pedeapsa inumană: aplicarea unei suferinţe intense, fizice sau mintale.

c) tratament degradant: tratament care crează victimei sentimente de frică, nelinişte şi de inferioritate care umilesc, înjosesc şi frâng eventual rezistenţa sa fizică sau morală. Tratamentele degradante au în vedere acele atingeri grave ale demnităţii umane, dovedindu-se de natură să coboare statutul social al unei persoane, situaţia sau reputaţia ei putând fi considerată a constitui un asemenea tratament, în sensul art. 3 din Convenţie, dacă ea atinge un anumit grad de gravitate .

Câmpul de aplicare al tratamentelor degradante acoperă ingrijorător, din ce în ce mai mult aria de infracţionalitate cotidiană, prin diferitele modalităţi pe care le îmbracă, respectiv: tratamente discriminatorii, tratamente medicale experimentale, pedepse corporale extrajudiciare, pedepse corporale aplicate în şcoli, unele condiţii de detenţie .

Ceea ce face diferenţa între tortură şi tratamentele inumane sau degradante este, pe de o parte, intensitatea durerii pe care o provoacă, a suferinţelor produse în urma unui asemenea tratament, iar pe de altă parte, faptul că tortura presupune intenţia celui care produce o suferinţă deosebită victimei, deţinător al autorităţii publice, care acţionează direct sau prin intermediul altei persoane, care, la rândul ei, produce suferinţele cu ştirea sau chiar la instigarea acestuia.

În doctrina europeană s-a considerat că atunci când diferenţa de tratament decurge dintr-un dispreţ şi dintr-o lipsă de respect pentru personalitatea individului, pe care agenţii statului vor să-l umileasca, sunt incidente dispoziţiile art. 3 din CEDO iar statele au obligaţia să sancţioneze asemenea comportamente ale reprezentantilor lor . În acelasi timp, pot fi aplicate şi dispoziţiile art. 14 din Convenţie, respectiv prevederile art. 1 din Protocolul 12 la CEDO, care interzic şi sanctionează orice discriminare nejustificată în mod obiectiv şi rezonabil, cum pot fi apreciate diferentele de tratament întemeiate pe desconsiderarea personalitatii individului.