Introducere în Materia Căsătoriei și a Divorțului

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN MATERIA CĂSĂTORIEI ŞI A DIVORŢULUI

De la apariţia vieţii şi până în Evul Mediu, societatea umană de pe teritoriul ţării noastre, se caracterizează printr-o dezvoltare foarte lentă, începând de la inexistenţa familiei şi căsătoriei, deci de la raporturi sexuale nereglementate şi mergând pană la comunitatea monogamă.

În perioada de inexistenţă a familiei, care a durat de la apariţia primelor fiinţe umane şi până la homo sapiens, nu se poate pune problema desfacerii căsătoriei pentru că aceasta nu exista. Abia ulterior, când au început să fie reglementate raporturile sociale, a început să se încheie căsătorii, mai întâi pe grupuri, apoi pe perechi şi în cele din urmă individuale.

În Evul Mediu, în imensa majoritate a cazurilor, încheierea căsătoriei a rămas ceea ce a fost la început adică o chestiune care nu se hotăra de cel în cauză, ci de familia acestuia.

De-a lungul mai multor perioade istorice, sentimentele şi afecţiunea nu au avut un rol important în încheierea unei căsătorii, decât în cazuri izolate şi deci nesemnificate.

În aceste perioade, nu dorinţa individului determinată de sentimentele şi afecţiunea sa, hotăra care anume este soţia cea mai potrivită ci, mai interesul comunităţii, al familiei, iar mai târziu chiar interesul statului (familiile monarhice).

După epoca matriarhală, paralel cu procesul istoric de evoluţie a familiei, a avut loc o continuă degradare a situaţiei femeii şi a rolului ei în societate, ajungându-se cu timpul la o situaţie deosebită care pentru femeie constituie o crimă care atrage după sine grave consecinţe legale şi sociale, la bărbaţi este considerat ca ceva onorabil, sau în cel mai rău caz, ca o neînsemnată pată morală, ceea ce a dus, în multe cazuri, la destrămarea familiei.

În ceea ce priveşte organizarea internă a societăţii dacice, viaţa cotidiană a populaţiei şi rolul familiei, cunoştinţele noastre sunt foarte reduse, putându-se face numai unele presupuneri în legătură cu evoluţia raporturilor familiale.

Procesul de trecere treptată de la obştea gentilică bazată pe legături de sânge între membri ce au aceiaşi strămoşi şi aceiaşi descendenţă, la obştea teritorială în care legăturile dintre membri sunt determinate de stăpânirea în comun a pământului, a dus la generalizarea sistemului căsătoriei monogame.

În cadrul obştilor teritoriale, această situaţie va dura din perioada anterioară cuceririi romane şi până la cristalizarea şi consolidarea relaţiilor de producţie feudale.

Deşi izvoarele sunt sărace şi de altfel în totalitatea lor, nu menţionează, este evident că s-au păstrat încă multă vreme rămăşiţe ale unor practici mai vechi cum sunt de exemplu cele privind ceremonialul căsătorie , . La traci, fetele se bucurau de cea mai mare libertate până la măritiş.

Apariţia monogamiei la daci, este legată de concentrarea unor bogăţii tot mai mari în mâna bărbatului, precum şi de necesitatea ca aceste avuţii să fie transmise prin moştenire. De aceea, monogamia femeii, nu a împiedicat deloc poligamia făţişă sau ascunsă a bărbatului.

Abia acum, după apariţia monogamiei apare şi problema divorţului căruia au trebuit să i se găsească soluţii dându-i-se reglementări diferite, începând de la o libertate totală şi mergând până la interzicerea desfacerii unei căsătorii contractate.

Reglementarea divorţului nu a fost niciodată unitară, ci a depins de formele concrete de organizare a familiei, de condiţiile materiale ale societăţii, de regimul proprietăţii şi, în ultimă analiză, de concepţiile morale şi religioase ale grupului respectiv.

Pentru perioada stăpânirii romane de pe teritoriul ţării noastre, s-au aplicat normele juridice valabile întregului imperiu, care reglementau şi căsătorie şi divorţul. Romanii, admiteau în situaţii multiple divorţul care era însăşi existenţa căsătoriei, el putând fi pronunţat fie ca urmare a consimţământului mutual dintre soţi, fie în urma repudierii de către unul dintre soţi, indiferent de sex .

Totuşi, legislaţia romană a fost destul de amănunţită, în cazul divorţului, cu privire la bunurile ce urmau să revină fiecăruia dintre soţi, după pronunţarea divorţului .

După retragerea stăpânirii romane, evoluţia populaţiei autohtone daco-¬romane în cadrul procesului de formare a poporului român este puţin cunoscută din izvoare scrise. Din această cauză, nu cunoaştem prea multe lucruri despre schimbările care ar fi putut să intervină din familia monogamă. Foarte probabil este faptul că s-a revenit la forma nereglementată a relaţiilor matrimoniale, anterioară venirii romanilor în care rolul femeii era mult diminuat.

Răspândirea creştinismului a jucat un rol deosebit de important deoarece prin reglementarea raporturilor matrimoniale, a impus o mare stabilitate căsătoriei şi a pus piedici desfacerii acesteia.

Noul Testament cuprinde mai multe referiri care afirmă principiul unităţii şi dogmatizate de o serie întreagă de teologii , .