Iresponsabilitatea

INTRODUCERE

Actualitatea temei. Atunci când săvârşirea unei infracţiuni de genul celor de furt devine posibilă numai prin pătrunderea înăuntrul unui obiectiv închis (încăpere, casă de bani, maşină, sertar sau alt obiect de mobilier), făptuitorii, îndeosebi persoanele minore, procedează la deschiderea forţată a dispozitivelor de încuiere sau la deteriorarea obiectelor de construcţie, a uşilor, ferestrelor, zidurilor, tavanurilor. În acest scop, se aplică diferite obiecte, cu precădere unelte cu destinaţie profesională, utilizate în lăcătuşărie, tâmplărie sau construcţii (ciocane, cleşte, şurubelniţe, burghie, topoare, dălţi, ferestraie, răngi, târnăcoape) sau obiecte găsite din întâmplare la locul faptei (o bară sau o ţeavă metalică, o nuia, un par ş. a.). Făptuitorii cu o oarecare experienţă infracţională, folosesc chei potrivite sau şperacle, iar cei profesionişti - şi mijloace sofisticate, bunăoară: sisteme de preluare a cifrului încuietorii uşii unei încăperi sau autovehicul cu dispozitive electromecanice de încuiere.

Expertiza este considerată, pe bună dreptate, o apreciere ştiinţifică a probelor. În toate legislaţiile expertiza este recunoscută ca mijloc de probă. O dată cu progresul tehnico-ştiinţific sporeşte rolul expertizelor în procesul penal. Noul Cod de Procedură Penală a reconfirmat importanţa instituţiei expertizei în probaţiunea penală, reglementând-o multilateral. Pe lângă expertiza propriu-zisă, se recunoaşte ca mijloc de probă constatarea tehnico-ştiinţifică şi cea medico-legală. Totuşi, constatările se efectuează doar în cazuri de urgenţă, iar dacă apar dubii asupra obictivităţii acestora, obligatoriu va fi efectuată o expertiză. În ultimul timp a sporit rolul părţilor în efectuarea expertizei. Astfel, părţile au dreptul - din iniţiativă proprie şi din cont propriu - de a înainta cerere despre efectuarea expertizei pentru constatarea circumstanţelor care, în opnia lor, vor putea fi utilizate în apărarea intereselor lor. Întrucât formele de expertiză se diversifică în permanenţă, este dificil de a realiza o caracteristică a acestora.

Chestiunea responsabilitatii/lipsei de responsabilitate a persoanei in planul judecatii medico-legale este una de o importanta decisiva pentru justa gestionare a actului de justitie. Putintei de a stabili daca un subiect este/nu este responsabil in raport cu actele anti-sociale savarsite ii corespunde sansa unei judecati obiective si drepte. De multe ori, in ciuda probelor indiscutabile si a enormitatii morale a unor infractiuni, aprecierea la nivelul sentintei se joaca in cheie de responsabilitate mintala si nu de impardonabilitate etico-juridica. De pilda, in 1982, sentinta in cazul inculpatului John Hinckley, acuzat ca a incercat sa-l asasineze pe presedintele Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan, a fost de "nevinovat pe motiv de alienare mintala" (not guilty by reason of insanity). La rigoare, adevarata miza in situatiile in care se dubitează asupra capacitatii acuzatului de a fi responsabil pentru faptele comise consta in dovedirea stiintifica riguroasa a unei patologii de natura sa anuleze putinta acestuia de a distinge intre bine si rau. Pe scurt, trebuie demonstrat ca exista o alterare masiva a capacitatii de optiune axiologica cat il priveste pe inculpat, deci de intelegere si respectare a legii.

Tema analizată are aspect interdisciplinar şi este dată de complexitatea instituţiei responsabilităţii şi a iresponsabilităţii actului infracţional. Legătura psihologiei judiciare cu ştiinţa dreptului este reclamată de necesitatea de a oferi dreptului un instrumentar al interpretării corecte a conduitelor umane cu finalitate criminogenă. Din acest punct de vedere, dreptul îi limitează psihologiei judiciare aria de extensie, strict la conduita umană analizată din perspectiva normelor juridice (autor, martor, persoană bănuită, conduită simulată etc.) şi a soluţionării sub just temei a pricinilor judiciare. Astfel, cunoştinţele de psihologie judiciară contribuie, în dreptul penal, la aprecierea elementelor de culpă, vinovăţie, intenţie, prevedere, stare emoţională, conduită simulată, responsabilitate etc. şi, în genere, prin transparenţa către subiectivul existent sub învelişul normei juridice, ajută la o bună dozare a pedepselor şi o justă încadrare a faptelor.

Legăturile procedurii penale cu psihologia judiciară se regăsesc în aceea că o serie întreagă de activităţi, cum ar fi: confruntarea, percheziţia, prezentarea spre recunoaştere, ascultarea etc., nu pot fi eficiente decât în măsura în care organele de cercetare vor avea cunoştinţele psihologice necesare cunoaşterii corecte a conduitelor umane, în raport cu a căror interpretare şi obiectivare actul procedural să aibă maximum de eficienţă sub aspectul aflării adevărului.

Relaţia cu criminalistica este biunivocă, regăsindu-se atât în aspectele teoretice, cât şi în cele practice ale ambelor discipline. În acest sens, cercetarea la faţa locului, reclamată de criminalistică, prilejuieşte o risipă de elemente psihologice asupra interpretării şi obiectivării în câmpul faptei a rezultatelor conduitei autorului. Numai cunoscând psihologie judiciară, criminaliştii vor putea trage concluzii juste cu privire la intenţiile, motivaţiile şi acţiunile autorilor şi victimelor acestora, anticipându-se conduitele de simulare, disimulare, victimizare, eludare a identificării, fabricare de alibiuri etc., toate acestea apte să ofere indicii de descoperire a autorilor şi probării vinovăţiei acestora. În ceea ce priveşte tactica criminalistică, numai dacă ne referim la vasta şi complexa activitate de ascultare a învinuitului, este clară necesitatea cunoaşterii întregului registru al potenţialului psihologic al individului uman (învinuit, martor, victimă, organ judiciar, părţi, experţi etc.) implicaţi în drama judiciară.