Istoria Ideii de Europa

1. Introducere

Istoria ideii de Europa înseamnă de fapt istoria unităţii Europei. Esenţa ideii de „Europa unită” a găsit un nesperat izvor de inspiraţie şi susţinere în conştiinţa şi sentimentul identităţii europene dată de unitatea culturală şi intelectuală. Justificată apare astfel reflecţia lui Jean Monnet – „sufletul creator” al Europei – când, după ani de zbateri, de evoluţii şi involuţii în unificarea federativă a ţărilor europene, spunea: „Dacă ar fi să reîncep, aş începe prin cultură.” Cultura este cea care dă liantul european şi poate menţine o unitate durabilă într-o atât de vastă diversitate.

Odată înţeles faptul că structura Uniunii Europene reprezintă produsul unei evoluţii, ar trebui să fie lesne de conceput natura efortului pentru unificarea Europei, pluralitatea intereselor şi nevoia de neocolit a armonizării lor, riscul implicit al unei politici de omogenizare forţată, însemnătatea patrimoniului cultural al fiecărei ţări membre şi temeiurile aspiraţiei la acest plan profund de realizare a unităţii, celelalte planuri (economic, vamal, monetar, instituţional) rămânând, de asemenea, importante.

Ideea europeană este expresia unui imaginar intelectual şi politic, care s-a exprimat atât prin textele literare şi filosofice, cât şi prin proiecte de unitate politică, de confederare sau federalizare

Acest referat îşi propune să prezinte un scurt istoric al ideii de Europa şi al argumentelor în favoarea integrării şi unităţii, conturând un portret al identităţii si manifestării Europei în lume pe diferite planuri.

2. Identitatea europeană

De-a lungul istoriei europene, au existat factori care au indicat disponibilitatea pentru unitate şi factori care au pus în evidenţă diversitatea. Speranţele şi aspiraţiile noastre pentru viitor n-au întotdeauna conexiuni necesare în trecut. Validarea sau nevalidarea idealului integrării europene nu este consolidată şi nici slăbită de consideraţiile asupra precedentelor istorice. Europa nu a fost niciodată unită, iar istoria sa este caracterizată prin fragmentare, conflicte şi schimbări permanente ale graniţelor politice. Întinderi mari din cadrul Europei au fost unificate în anumite epoci din diverse raţiuni, începând cu romanii şi trecând de la franci la habsburgi, Napoleon şi Hitler, dar, în timp ce mulţi au visat la unificare, începând cu al doilea război mondial europenii au îmbrăţişat ideea că naţionalismul ar putea fi lăsat deoparte pentru a face loc intereselor cooperării regionale. Pentru prima dată în istoria sa, aproape întreaga regiune este antrenată în procesul integrării, care îi stimulează pe locuitorii săi să gândească şi să se comporte ca europeni şi mai puţin ca nişte membri ai unor grupări culturale sau naţionale mai mici care, din întâmplare, locuiesc în aceeaşi zonă geografică

Comunitatea civilizaţiei nu semnifică aşadar uniformitate. Ceea ce o caracterizează nu este asemănarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a înţelege şi de a asimila aceleaşi idei. Comunitatea civilizaţiei europene stă în capacitatea comună a europenilor de a simţi, de a reacţiona, de a asimila.

Determinată politic, unificarea europeană este în esenţă un proces instituţional şi cultural, iar dacă instituţiile sunt „obiectivarea culturii ”, rezultă că Europa unită se datorează apartenenţei popoarelor la cultura europeană, manifestării în fapt a aceluiaşi sistem de valori. Definirea culturii europene este esenţială pentru stabilirea apartenenţei la Europa, într-un moment în care aceasta se redefineşte şi se caută. Ce fel de Europă şi până unde? Mult timp aceasta a fost identificată cu zona de dominanţă catolică şi uneori chiar numai cu partea ei occidentală, unde s-ar fi transmis şi conservat cultura antică. Argumentul esenţial ţine de sciziunea bisericii, prin care creştinismul greco-ortodox a transmis alte valori decât catolicismul.

Numele continentului nostru se crede că provine din mitologie greacă: Europa a fost fiica lui Agenor, regele Sidonului, o fată încântătoare de care se îndrăgosteşte însuşi Zeus. Acesta a răpit-o din patria ei, aflată pe locul Libanului de astăzi şi a dus-o în Creta, unde aceasta s-a căsătorit mai târziu cu regele Cretei. Nu este clar când a fost utilizat pentru prima dată termenul de „european” cu referire la un teritoriu specific sau la locuitorii acestuia, dar se pare că a căpătat un sens când grecii au început să se stabilească în insulele ionice şi au pătruns în ţinuturile ocupate de persani. Expansiunea Imperiului Persan a dus la războiul din secolul al V-lea Î.H., în timpul căruia autorii greci, precum Aristotel, au început să facă distincţie între limbile, obiceiurile şi valorile grecilor, ale locuitorilor Asiei (reprezentaţi de persani) şi barbarii „Europei”, o zonă vag definită, situată în nord. Hărţile schiţate ulterior de cărturarii clasici prezentau lumea divizată în Asia, Europa şi Africa, cu graniţa dintre Europa şi Asia definită de râul Don şi Marea Azov. Dispărut o vreme din uz, numele de Europa revine odată cu renaşterea carolingiană, pentru a desemna unitatea creştină occidentală împotriva ameninţării islamice, Carol cel Mare fiind denumit drept „cap venerabil al Europei”. Începând cu secolul al XVIII-lea, Europa înglobează Rusia şi ţările scandinave.