Izvoarele Dreptului Comercial Român

1.Introducere

In sens formal, prin izvoare de drept comercial se intelege forma de exprimare a normelor juridice care reglementeaza „materia comerciala”.

Potrivit art. 1 din Codul comercial, „In comert se aplica legea de fata. Unde ea nu dispune se aplica Codicele civil”.

Interpretand aceasta prevedere, se poate constata ca legiuitorul a stabilit, pe de o parte, izvoarele principale ale dreptului comercial, si, pe de alta parte, ierarhizarea acestora.

Totodata, se poate observa ca inte rpretarea pozitiva a textului trebuie sa conduca la concluzia ca in activitatea de comert seaplica, in primul rand, legile comerciale (Codul coemrcial si legile sale), iar unde acestea nu dispun se aplica dreptul civil (Codul civil si legislatia speciala).

Practica comerciala a dovedit ca cele doua izvoare intemeiate pe dreptul scris nu sunt sufi ciente, mai ales in cazul lacunelor (lipsa unei dispozitii din legea comerciala care sa se aplice sau sa se adapteze la speta respectiva).

Din punct de vedere istoric, problema existentei altor izvoare de drept comercial a aparut in exprimarea codului comercial german din anul 1861, care cuprindea urmatoarea dispozitie: „In materie de comert, daca acest cod nu dispune intr-altfel, sunt aplicabile uzurile comerciale, iar in lipsa lor, dreptul civil general”.

Aceasta dispozitie a fost insusita, cu unele modificari, si de legiuitorul italian1, in Codul comercial din anul 1883, care dispunea: „In materie de comert se aplica legile comerciale. Daca acestea nu dispun, se aplica uzurile comerciale, uzurile locale sau speciale. In lipsa se aplica dreptul civil”.

In codul comercial francez din anul 1808 nu exista nici o dispozitie similara.

Totodata se poate observa ca in Codul civil italian din anul 1865, art. 3 alin. 2 din titlul preliminar, legiuitorul spune: „Ori de cate ori un litigiu nu poate fi dezlegat printr-o dispozitie precisa a legii, se va tine seama se dispozitiile care reglementeaza cazuri similare sau o materie analoaga; daca totusi exista indoiala, se va hotari supa principiile generale ale dreptului”.

In dreptul romanesc, uzul (sau cutuma, obiceiul) care figureaza ca izvor de drept in dreptul italian, dar suprimat de legiuitorul roman, ramane totusi in discutie practica jurisprudentiala.

In ceea ce priveste analogia si principiile generale despre care vorbeste codul civil italian, aceasta ramane o problema care preocupa atat practica, cat si teoria de specialitate. Problema poate fi rezolvata in functie de acceptiunea pe care o dam notiunii de izvor de drept.

Prin izvor de drept se intelege forma generatoare prin intermediul careia dreptul se realizeaza ca noeme juridice pozitive, obligatorii. Din acest punct de vedere, normele juridice care actioneaza asupra materiei comerciale sunt exprimate, in primul rand, prin legi scrise si, in al doilea rand, prin uzuri (obiceiuri ale comerciantilor). In cazul in acre cel ce aplica legea constata unele lacune ale acesteia, nimic nu-l impiedica sa apeleze la analogia dreptului si, mai cu seama, la principiile generale ale acestuia.

2. Izvoarele normative ale dreptului comercial

2.1. Precizări prealabile.

Sub aspect formal, izvoarele dreptului comercial sunt: Constituţia României, Cod comercial, legile comerciale speciale şi, cu caracter subsidiar, Codul civil şi legile civile speciale..

2.2. Constituţia.

Ca lege fundamentală a ţării, Constituţia reglementează principiile de organizare a activităţii economice.

Potrivit art.134 din Constituţie, economia României este o economie de piaţă. Statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.

Având în vedere că raporturile juridice, în general, şi raporturile comerciale, în special, se bazează pe raporturile de proprietate, Constituţia prevede că statul ocroteşte proprietatea în cele două forme ale sale, proprietatea publică şi proprietatea privată (art.135). Totodată, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate, în condiţiile legii (art.41).