Legalitatea și legitimitatea puterii. fundamente constituționale ale democrației

INTRODUCERE

Începutul noului mileniu s-a confundat cu schimbări de o deosebită complexitate la nivelul politicii mondiale, unde nevoia acută de consens, în condiţiile apariţiei fenomenului globalizării la toate nivelurile societăţii, a dus la apariţia unor stări de discordanţă între guvernanţi, pe de o parte, şi guvernaţi, pe de altă parte. În aceste condiţii se pune problema în ce măsură regimurile aflate la putere deţin în mod legal şi legitim puterea şi în ce măsură legalitatea şi legitimitatea puterii stau la baza unui regim democratic.

Evoluţia legalităţii şi legitimităţii puterii pe parcursul zbuciumatei istorii mondiale dă cheia pentru o abordare actuală a acestor concepte. Dacă la început legitimitatea tradiţional-divină a puterii s-a impus în societăţile patriarhale, la primele comunităţi umane, nu a însemnat că odată cu dezvoltarea societăţilor moderne acest tip de legitimitate (clasificarea cea mai uzuală a legitimităţii a fost făcută de Max Weber) a încetat să existe.

Legitimitatea legal-raţională e strâns legată de dezvoltarea mijloacelor de producţie şi de accesul ridicat al oamenilor la informaţie. Apariţia statului modern, cu aparatul său administrativ complex, laicizarea instituţiilor, birocratizarea, toate au contribuit la abandonarea legitimării tradiţionale a puterii. Putem conchide că legitimitatea legal-raţională este o caracteristică a statelor moderne şi democratice unde legitimitatea se sprijină pe raţionalitatea actelor de putere şi pe lege.

Cu totul depinzând de geniul unor oameni, legitimitatea carismatică a puterii îşi are originea în calităţile extraordinare ale şefului şi în ataşamentul afectiv al poporului care îl urmează. Acest tip de legitimitate nu este determinat istoric ci apare în funcţie de situaţie, mai ales în momentele de criză, când liderul carismatic este cel mai adesea văzut drept salvator. Caracterul legitimităţii carismatice e precar, aceasta încetând în momentul în care liderul dispare.

Actualmente, o abordare unilaterală a legalităţii şi legitimităţii puterii e aproape imposibilă în condiţiile în care există state cu o deosebită tradiţie monarhică sau liderii carismatici nu vor înceta niciodată să emeargă. Puterea în statele moderne nu e legitimată doar pe temeiuri legal-raţionale, deşi evoluţia istorică ne duce cu gândul la acest lucru.

Lucrarea de faţă îşi propune o analiză a conceptelor legalitate şi legitimitate a puterii, ca evoluţie şi consacrare în textul diferitelor Constituţii, în scopul de a identifica resursele legalităţii şi legitimităţii puterii în statele moderne, în special în cele democratice. Conţinutul se poate dovedi util în informarea cetăţenilor asupra fenomenelor corelative puterii (autoritate, legitimitate), cât şi din punctul de vedere al identificării mecanismului constituţional al dobândirii puterii şi mecanismului votului ca practică democratică de legitimare, în condiţiile în care cetăţenii manifestă o indiferenţă cvasitotală asupra acestora.

Problematica vastă a conceptelor a necesitat o selecţie a aspectelor abordate. Lucrarea este structurată pe patru capitole, primul dintre acestea venind cu delimitările conceptuale ale termenilor putere, legalitate şi legitimitate a puterii, precum şi cu relaţia de interdependenţă care există între aceştia.

Capitolul doi vine, pentru început, cu determinarea istorică a evoluţiei legalităţii şi legitimităţii puterii, pentru ca, apoi, să facă trecerea către modul în care puterea se fundamentează pe legalitatea şi legitimitatea puterii, cu exemple concrete din Constituţiile României.

Deoarece legalitatea şi legitimitatea puterii nu mai pot fi privite doar prin prisma modelului naţional guvernanţi/guvernaţi, capitolul trei vine să identifice limitele acestui model prin o analiză succintă a legitimităţii şi legalităţii organismelor internaţionale. Totodată, aici se sintetizează diferite păreri din literatură de specialitate despre dreptul statului la coerciţie şi la violenţă legitimă precum şi modul în care puterea legală şi legitimă devine ilegală şi nelegitimă. În capitolul patru, pentru înţelegerea actualei situaţii politice a României şi, totodată, pentru a demonstra recurenţa triadei legitimitate tradiţionalălegal-raţionalăcarismatică propusă de Max Weber, am abordat cazul României moderne în ceea ce priveşte legitimitatea puterii, specificând modul în care aceasta adevenit legală (lovitură de stat, alegeri, plebiscit, ocupaţie militară, revoluţie, etc.) precum şi contextul istoric în care prevalează o formă sau alta de legitimitate.

Astfel, demersul făcut în anliza conceptuală şi exemplele date pot să servească drept un ghid util în înţelegerea corelaţiei dintre legea fundamentală şi termenii de legalitate şi legitimitate a puterii pentru o mai bună înţelegere şi aplicare a valorilor democratice.

CAPITOLUL 1: ABORDAREA TEORETICĂ A CONCEPTELOR PUTERE, LEGALITATE ŞI LEGITIMITATE A PUTERII ŞI A RELAŢIEI EXISTENTE ÎNTRE ACESTEA

1.1.Conceptul putere

Este deja un lucru binecunoscut că orice formă de comunitate umană implică, în mod necesar, o conducere, fără de care organizarea, existenţa şi funcţionalitatea grupului respectiv nu sunt posibile. Luând în considerare o asemenea teză vom putea afirma că începuturile guvernării, deci ale fenomenului politic, coincid cu cele ale vieţii sociale, condiţionându-se şi influenţându-se reciproc în decursul îndelungatei lor evoluţii.

Societatea este un fapt natural, un dar al naturii, determinat de nevoia pe care omul o are faţă de semenii săi. Omul nu poate trăi izolat, în afara societăţii. Pentru un asemenea mod de viaţă el ar trebui să fie, după cum spune Aristotel, “animal ori Dumnezeu”. Dar, după cum nu este nici una nici alta, mediul şi locul lui de viaţă este societatea. În societate omul găseşte integrarea vieţii sale în diversele ei manifestări, precum şi posibilitatea atingerii scopurilor, care îi motivează şi animă existenţa, de la cele mai elementare până la cele mai înalte. Dar viaţa în comun, într-o societate, indiferent de nivelul ei de dezvoltare, implică, în mod necesar, o guvernare, adică o exercitare a puterii.

Deci, de la verbul potere, care înseamnă a putea, a fi capabil, latinii au derivat substantivele potentia şi potestas. Dacă primul desemnează capacitatea unui om sau a unui lucru de a-l afecta pe altul, în schimb, cel de-al doilea are o conotaţie socială. Din acest punct de vedere, potestas ar însemna, în principiu, capacitatea unui om sau a unui grup de oameni de a-şi impune voinţa faţă de alţi oameni , luaţi individual sau în diferite forme asociative în care aceştia se pot organiza, dând naştere, astfel, unor complexe relaţii de dominare, influenţare, reprezentare, supunere, ascultare etc. Privită astfel, potestas dobândeşte o semnificaţie generică, respectiv cea de putere socială. Aceasta însă se particularizează într-o diversitate de forme, cum ar fi: putere politică, putere familială sau părintească, putere economică, putere religioasă, putere civilă, putere sindicală etc. Dintre toate acestea, se detaşează, ca importanţă, intensitate şi arie de cuprindere, puterea politică. De fapt, potestas înclină mai mult să desemneze puterea specifică domeniului public.

Definiţia conceptului putere e în strânsă dependenţă cu cele de autoritate, stat, guvernare sau stăpânire, demonstrându-şi astfel rolul primordial în modul în care noi percepem conducerea organizărilor umane de pretutindeni şi din toate timpurile. Dicţionarele surprind aspectele esenţiale ale definiţiilor puterii: