Legea Aplicabilă Desfacerii Căsătoriei

I. Definiţie

Desfacerea căsătoriei constituie o instituţie a dreptului familiei care a cunoscut o evoluţie interesantă de-a lungul istoriei în strânsă legătură cu schimbările sociale şi culturale specifice fiecărei epoci.

Divorţul sau despărţirea (de la cuvântul francez divorce) reprezintă desfacerea căsătoriei pronunţată de regulă printr-o hotărâre judecătorească, datorită, după caz, unor motive temeinice, imputabile ambilor soţi sau unuia dintre aceștia ; separării în fapt de cel puţin 2 ani a soţilor ; stării de sănătate a unuia dintre soţi ; dorinţei soţilor. Divorţul are o importanţă socială deosebită, întrucât, astfel, soţii pun capăt uniunii lor.

Divorţul reprezintă disoluţia sau ineficacitatea căsătoriei survenite în timpul vieţii soţilor, fie datorită unor motive temeinice, imputabile soţului pârât sau ambilor soţi, fie, în cazuri excepţionale, datorită dorinţei exprimate a ambilor soţi.

Divorţul poate interveni pe cale judiciară, pe cale administrativă sau prin procedură notarială. Dispoziţiile Codului civil prevăd că soţii au posibilitatea să aleagă legea aplicabilă în materia divorţului, totuşi, libertatea părţilor este admisă numai în anumite limite.

II. Istoric

II.1. Interzicerea divorţului

În dreptul roman, divorţul era curent, simpla manifestare de voinţă a unuia din soţi era suficientă pentru realizarea sa ; exista însă şi divorţul prin consimţământ mutual. Voinţa soţului putea fi manifestată şi tacit, divorțul putând să rezulte şi dintr-o nouă căsătorie a unuia dintre soţi.

Ulterior, apariţia şi influenţa creştinismului în viaţa socială a condus la abolirea divorţului, apand o serie de dogme creştine ce criticau desfacerea căsătoriei, iar biserica catolică a ridicat la rang de sfântă taină această regulă, încă din secolul al XVII-lea. Consecinţa naturală a acestei doctrine a fost înlăturarea divorţului. Deşi concepţia bisericii catolice a dominat vreme îndelungată, apariţia doctrinei protestante a dus la restabilirea instituţiei divorţului, atât pentru motiv de adulter, cât şi pentru alte motive.

Sub influenţa catolicismului mai multe ţări nu admiteau divorţul. Spre exemplu, Italia, Spania, Portugalia, Irlanda, Malta, unele state din America de sud şi altele.

În jurisprudenţa CEDO, interzicerea divorţului nu este considerată o încălcare a art. 12 din Convenţia Europeană a Drepturile Omului şi Libertăţilor Fundamentale, întrucât « dreptul de a se căsători vizează formarea de relaţii conjugale şi nu dizolvarea lor. »

În prezent singurele state din lume care interzic divorţul sunt Filipine şi Vatican.

Unele limitări ale dreptului de a divorţa se mai întâlnesc în privinţa preoţilor care divorţează, pentru care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stabilit unele sancţiuni, cum ar fi : să nu mai poată sluji în altar ; să nu mai poată avansa profesional etc.

II. 2. Consideraţii generale privind divorţul în lume

Odată cu trecerea timpului, în majoritatea statelor europene a fost reglementată posibilitatea desfacerii căsătoriei prin divorţ. Cu toate acestea, Italia, Portugalia, Spania, Irlanda au permis divorţul abia în anii 1970, 1977, 1981, 1996. Malta a introdus divorţul la data de 1 octombrie 2011.

În anii 50, majoritatea statelor europene permiteau divorţul pe baza dovedirii unei culpe, aceste cazuri constând, în principal, în adulter sau violență fizică. Unele dintre acestea recunoşteau şi divorţul independent de culpa soţilor (Austria, Belgia, Germania, Danemarca, Finlanda, Luxemburg, Norvegia, Suedia, Elveţia şi Islanda) .