Libera circulație

INTRODUCERE

UNIUNEA EUROPEANĂ: UN ALT PAS ÎNAINTE

Uniunea Europeană a atins un punct critic în procesul dezvoltării ei. Să înghiţi dintr-o dată zece noi state nu este un lucru simplu, iar consecinţele „digestive" ale actului rămân, în bună măsură, imprevizibile pe termen scurt. Şi totuşi: a stagna acest proces de creştere înseamnă un pericol letal. Este o lege a dezvoltării, a vieţii şi a existenţei terestre ca stagnarea să preceadă dispariţiei. Elanul acestui val al lărgirii UE uimeşte doar prin anvergura sa. „Mica Europă" se vede astfel obligată să pună în cumpănă identitatea ei comunitară - certă, dar insuficient de adâncită - cu vocaţia extinderii într-o zonă controlată până mai ieri de comunismul răsăritean. Fără îndoială că zece ani nu au fost de ajuns pentru a estompa definitiv şi a dilua în profunzime vechile caracteristice ale marxism-leninismului, cu atât mai mult cu cât el s-a suprapus, în Europa Centrală şi de Est, peste mai vechi forme de colectivism şi autoritarism. Cele mai vizibile au rămas sechelele naţionaliste, care s-au prevalat de condiţia lor de purtătoare ale unuia dintre mesajele cele mai proeminente ale modernităţii. Timpul scurs de la emergenţa statelor naţionale în această zonă a Lumii Vechi a fost suficient de scurt şi de contorsionat pentru ca prestigiul acestei ideologii de dincolo de ideologii să nu se fi erodat integral, în pofida responsabilităţilor salo în persecutarea evreilor (care a culminat prin shoah), în limitarea drepturilor comunităţilor etnolingvistice şl culturale minoritare, ca şi în izbucnirea războaielor fratricide. Mirajul hercterian al solidarităţii de limbă, tradiţii şi peripeţii istorice ale macrocomunităţii persistă şi cu¬noaşte chiar reelaborâri, printre care transferarea naţiunii etnice în evul mediu este doar una de care se fac responsabili istoricii.

Cu toate acestea, comunitatea europeană nu se poate opri din marşul ei incomplet. Ea nu a atins limitele extinderii sale nici pe departe, ba chiar a trecut numai de prima bolgie. Europa Centrală pe care astăzi UE se pregăteşte să o integreze a cunoscut, e drept, comunismul, dar - spiritual vorbind - acesta s-a implantat, totuşi, într-o tradiţie comună Mitteleuropei şi Vestului: religiozitatea catolico-protestantă. A doua bolgie, pentru care Europa se pregăteşte, va fi încă mai dificilă. Ţări majoritar ortodoxe, precum România şi Bulgaria, se pregătesc, la rândul lor, să adere. Diferenţei dintre comunismul acestora şi capitalismul occidental - mai bine de jumătate de secol de istorie - i se adaugă, de astă dată, şi un trecut multisecular separat, câtă vreme despărţirea creştinismului estic de cel apusean s-a produs la începutul mileniului secund, în 1054. Este adevărat, Grecia deja anunţă, din chiar inima Europei comunitare, surprizele diverse care aşteaptă pe oricine speră într-o procesualitate rectilinie, fără hârtoape şi oprelişti. Şi unele, şi altele vin dinspre mentalităţile croite divers, în secole de metamorfozare divergentă, în conformitate cu modele şi reprezentări propru celor două arealuri. Va fi îndeajuns o decizie politică pentru a modifica această stare de fapt? Fără îndoială că nu, acesteia trebuind -în mod imperativ - să i se adauge şi o serie de developări la nivelul conştiinţelor colective, în urma cărora corecţiile de destin să fie deopotrivă încuviinţate, iar acceptarea diferenţei să nu mai constituie o piedică de netrecut. „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi" ar putea - sau, s-ar cuveni - să devină, în acest context, un celebru vechi adagiu creştin preschimbat într-un slogan profetic, menit să pregătească viitorul.

Cât de complex se dovedeşte tot acest curs devine şi mai limpede dacă privim la polarităţile născute în interiorul UE de recentul război din Golf. în timp ce „nucleul dur" al europenităţii (Franţa şi Germania) şi-a exprimat neechivoc rezervele faţă de politica intervenţionistă a SUA, alte state, nu mai puţin ilustrative pentru ceea ce înseamnă Europa (Spania şi Marea Britanie) au ales calea ralierii la conduita americană. Per ansamblu, Europa a câştigat, atât respingând intervenţia violentă într-un alt stat, cât şi sprijinind instalarea democraţiei în Irak. Totuşi, în tabăra UE s-au conturat cu acest prilej două curente deopotrivă exponente ale democraţiei; ceea ce arată că nici măcar aici, în chiar inima Europei celor şaisprezece, agregarea comunitară nu a atins încă zonele unor sensibilităţi fundamentale, care mai lasă loc la surprize.

Şi totuşi: indiferent alături de care dintre cele două Europe se va alinia sau s-a aliniat deja România, un lucru rămâne neîndoielnic: ţara noastră îşi are locul în UE.

CAPITOLUL I

CONSTITUIREA UNIUNII EUROPENE

DE LA IDEEA EUROPEANĂ LA CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ

Ideea europeană şi Consiliul Europei

O anumita concepţie de Europă unită prin consimţământul reciproc devine azi o realitate vie prin integrarea europeană postbelică, ce răspunde unor necesităţi concrete ale lumii contemporane .

În condiţiile Războiului Rece, Winston Churchill în 1946 a ţinut celebrul său discurs de la Zurich în care chema ia crearea Statelor Unite ale Europei (în completarea discursului de la Fulton în care a lansat războiul rece şi conceptul de Cortina de Fier). Concomitent s-au dezvoltat o serie de mişcări proeuropene după o tipologie ideologică: creştin-democrata (incluzându-i pe părinţii Europei Robert Schuman, Konrad Adenauer, Jean Monnet, Âlcide de Gasperi, P. H. Spaak), social-democrată, conservatoare (Churchill), liberală. Au participat şi români emigraţi precum G. Ciorănescu, Gr. Gafencu. Militanţii pro-europeni s-au întrunit în Congresul de la Haga(1948). Un an mai târziu (1949) s-a creat Consiliul Europei.