Libera circulație a forței de muncă în UE

I. Notiunea de libera circulatie a fortei de munca

Libera circulație a persoanelor este una din cele patru libertăți fundamentale ale spațiului comunitar european ce are ca prim scop crearea unei piețe comune a forței de munca și realizarea coeziunii dintre statele membre.

Libera circulaţie a forţei de muncă este reglementată în dreptul primar, la art. 39 şi următ. TCE, precum şi în dreptul secundar, prin Regulamentul CE nr. 1612/68 şi Directiva CE 68/360 și definește dreptul persoanelor de a se deplasa și a ramâne pe teritoriul statelor membre in scopul desfășurarii unei activități specifice ofertelor locurilor de muncă existente, precum și de a ramâne pe teritoriul uneia dintre acestea dupa încheierea activitățiilor.

Conform drepturilor principale sociale ale lucrătorilor , orice persoană ce aparține spatiului european are dreptul la libera circulație pe întreg teritoriul comunității in limite ce tin de ordinea și sănătatea publică si permite totodată exercitarea unei profesii sau meserii in comunitate respectând principiul egalității de tratament în ceea ce privește accesul la angajare, condițiile de muncă și protecția socială.

Potrivit art. 39 (2) din Tratatul Comunitatii Europene, este înterzisă orice discriminare, pe baza de cetațenie, între lucrătorii statelor membre, conceptul de lucrător fiind definit de către dreptul comunitar independent de legislația statelor membre. S-a considerat, astfel, ca daca definitia ar fi fost lasata la indemana statelor membre, in functie de interesele acestora de a-si proteja piata fortei de munca, o parte din persoanele carora le sunt recunoscute drepturi nu ar fi avut posibilitatea de a le exercita .

Aceste drepturi sunt completate în dreptul secundar prin drepturi conexe, în special prin dreptul de a locui împreună cu membrii de familie atunci când este vorba despre o şedere în alt stat membru. Din Regulamentul CE nr. 1612/68 reiese că membrii de familie ai angajatului beneficiază de acest drept conex. Regulamentul CE 68/360 reglementează, printre altele, formalităţile de intrare.

Noţiunea de forţă de muncă în sensul art. 39 TCE este stabilită la nivelul dreptului comunitar, având o interpretare mai largă, deoarece stabileşte domeniul de aplicare a uneia dintre libertăţile fundamentale garantate prin Tratat .Definiţiile sau criteriile naţionale nu sunt baza în funcţie de care se stabileşte dacă o persoană reprezintă forţă de muncă şi dacă poate să beneficieze de dreptul la libera circulaţie a forţei de muncă, în sensul dreptului comunitar se consideră lucrator , acele persoane care lucrează in alte state membre care le permite intrarea și studierea pieței forței de muncă pentru a fi în conformitate cu cererile existente.

Criteriile folosite de CJE pentru definirea conceptului de lucrator se concentreaza in jurul unui raport de muncă: "o persona să presteze o activitate pentru și sub conducerea unei alte persoane,în schimbul careia primește o remunerație". O persoană trebuie să întreprindă activitați reale și efective , ecomoice și renumerate, fără a se ține cont de natura și durata muncii.

Pentru ca forța de muncă să își exercite dreptul de liberă circulație trebuie sa indeplinească anumite criterii precum:

- Desfașoara sau dorește sa desfașoare o activitate intr-un stat membru

- Acitivtatea nu se desfasoara intr-un doemniu de administarație publică decăt dacă este nesemnificativă cu un salariu mai mic decat cel minim garantat in acel secotr

- Activitatea nu trebuie sa depaseasca mai mult de 10 ore/săptămână

- Se încadrează în categoria forței de muncă și practica în cadrul pregătirii profesionale cu condiţia ca practica respectivă să constea dintr-o activitate propriu-zisă şi reală în cadrul unui raport de salarizare (Curtea Europeană de Justiţie, sentinţa din 03.07.1986 – „Lawrie-Blum” – Dosarul 66/85; sentinţa din 26.02.1992 – „Bernini” – Dosarul C-3/90). Studenţii nu intră la categoria forţă de muncă, dar pot invoca dreptul general la liberă circulaţie de la art. 18 TCE .