Luarea de Mită

1.Consideraţii generale

Cuvântul corupţie vine de la termenul latin „ CORUPTIO” caracterizând o anumită comportare a funcţionarului care îşi comercializează, îşi vinde atributele funcţiei şi încrederea acordată de societate, primind în schimb bani ori alte foloase.

Prin urmare corupţia constituie o forma de poluare a vieţii sociale; faptele de acest fel reprezintă un pericol social pentru societate prin vătămarea sau punerea în pericol a desfăşurării activităţii statului şi a tuturor sectoarelor vieţii sociale.

În vederea asigurării unei bune desfăşurări a activităţiilor de interes public, precum şi pentru a se preveni şi combate faptele antisociale grave susceptibile să stânjenească, să împiedice sau să aducă atingere acestei activităţi, este necesară intervenţia legii penale, implicit se impune sancţionarea severă a acelor funcţionari care au o comportare incorectă făcând din funcţia lor o sursa de venituri în detrimentul societăţii.

Întrucât corupţia în perioada pe care o traversăm cunoaşte o accentuare fără precedent şi la toate nivelurile, legiuitorul a fost obligat să intervină prin sporirea pedepselor şi prin prevederea unor variante agravate în funcţie de calitatea făptuitorului.

2. Conţinutul legal al infracţiunii

Art. 254. – (1) Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Fapta prevăzută în alin. (1), dacă a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

3. Condiţii preexistente

3.1. Obiectul infracţiunii

Obiectul ocrotirii penale

Obiectul juridic special constă în acele relaţii sociale referitoare la interesele publice, a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără a asigura exercitarea cu cinste, probitate şi corectitudine a atribuţiilor de serviciu a funcţionarilor publici, a funcţionarilor, a persoanelor care exercită o funcţie de interes public şi a altor persoane prevăzute în art. 254 alin. (3) C. pen.

De asemenea, prin această incriminare sunt protejate bunul mers al activităţii unităţilor arătate la art. 145 C. pen., al persoanelor juridice de drept privat şi interesele legale ale persoanelor particulare.

Obiectul material

În legătură cu această chestiune s-au conturat trei opinii contradictorii.

Obiectul material al acestei incriminări, într-o primă opinie1, îl constituie mita, adică banii sau alte foloase care nu i se cuvin agentului.

Într-o altă parere2 s-a susţinut că la această infracţiune, de regulă, lipseşte obiectul material.

De asemenea, atunci când folosul necuvenit constă în prestarea unei munci (ex.: repararea unui imobil, efectuarea unor lucrări de instalaţii electrice, zugrăvirea unor încăperi), obiectul asupra căruia se efectuează munca devine şi obiect material al infracţiunii şi poate servi ca probă pentru existenţa infracţiunii.

Alţi autori susţin expres3 sau implicit4 (prin neabordarea acestei chestiuni) că luarea de mită nu are obiect material.

Vasile Dobrinoiu susţine că sumele de bani ori foloasele respective, atunci când constau în bunuri corporale, nu constituie decât „lucruri dobândite prin săvârşirea infracţiunii”, în sensul art. 118 lit. d) C. pen. şi că prima opinie confundă obiectul material al infracţiunii de luare de mită cu obiectul mitei. Cu privire la opinia exprimată în lucrarea ,,Explicaţii teoretice”, acesta susţine că actele efectuate de autor nu sunt tipice infracţiunii de luare de mită, pentru a se putea afirma că bunurile asupra cărora poartă materialitatea lor constituie obiectul material al infracţiunii, ci tipice sunt faptele de pretindere, primire, acceptare sau nerespingere a promisiunii. Or, numai dacă acestea ar purta asupra unui bun s-ar putea pune în discuţie ca acesta să fie obiect material al infracţiunii de luare de mită. În completarea acestui punct de vedere, se mai face precizarea5 în doctrină că efectuarea actului constituie scopul săvârşirii acţiunii, scop de a cărui realizare nici nu este condiţionată existenţa infracţiunii de luare de mită.

3.2. Subiecţii infracţiunii

a. Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infracţiuni, indiferent de ipoteza de incriminare la care ne raportăm, este calificat şi nu poate fi decât un funcţionar public sau un funcţionar sau una din persoanele arătate în art. 81 din Legea nr. 78/2000.

1 Oliviu Augustin Stoica, Drept penal. Parte specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976,p.247; în acelaşi sens: Lucia Moldovan, Luarea de mită în Codul penal al R.S.R., Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series Jurisprudenţia, Cluj, 1970, p. 88; Ioana Vasiu, Drept penal român, partea specială, vol. II, Editura Albastră, Cluj Napoca, 1997, p. 347; TS, d.î. nr. 3/1973, R.R.D., nr. 6, 1973, p. 103; TS, s.p., d. nr. 5196/1971, R.R.D., nr. 6, 1972, p. 169; TS, s.p., d. nr. 3581/1973, R.R.D., nr. 5, 1974, p. 78.

2 Siegfried Kahane în Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu,

Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972, p. 130; Aneta Grigorovici, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 89.

3 Vasile Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 69-71; Ilie Pascu în Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Alexandru Boroi, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Valerică Lazăr, Drept penal.Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 347; Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 2001, p. 399; Vasile Dobrinoiu în Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, Ciprian Raul Romiţan, Camil Tănăsescu, Norel Neagu, Maxim Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, vol. II, Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.36; Horia Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea, Editura AllBeck, Bucureşti, 2004, p. 11; Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 348.

4 Gheorghe Dărângă şi Dumitru Lucinescu în Teodor Vasiliu, Doru Pavel, Geoge Antoniu, Ştefan Daneş, Gheorghe Dărângă, Dumitru Lucinescu, Vasile Papadopol, Dumitru C. Popescu, Virgil Rămureanu, Codul penal român, comentat şi adnotat. Partea specială, vol. II, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.88; Avram Filipaş în Octavian Loghin, Avram Filipaş, Drept penal. Partea specială, ediţie revizuită, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992, p. 194; Avram Filipaş în Costică Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache, Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Editura trei, Bucureşti, 2001, p.440.

Prin „funcţionar public”, în sensul legii penale – art. 147 alin. (1) C. pen. –, se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. (autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public).