Lucrătorul Frontalier

I. UNIUNEA EUROPEANĂ

1.1. Generalităţi

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în anul 1951, între şase ţări europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda). În prezent, ca rezultat a mai multor valuri de aderări, Uniunea Europeană numără 27 state membre şi aproape 500 milioane locuitori. În UE nu există o majoritate, ci numai minorităţi. În ciuda diferenţelor dintre acestea, la baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Aşa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de instituţiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. De multe ori, astfel de politici comune răspund şi unui principiu fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenţa politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene.

1.2. Principalele obiective ale UE

- promovarea progresului economic şi social (piaţa unică a fost instituită în 1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999);

- să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor umanitar pentru ţările ne-membre, o politică externă şi de securitate comună, implicarea în rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale);

- să instituie cetăţenia europeană (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională dar o completează, conferind un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni);

- să dezvolte o zonă de libertate, securitate şi justiţie (legată de funcţionarea pieţei interne şi în particular de libera circulaţie a persoanelor);

- să existe şi să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de către instituţii europene, împreună cu tratatele fondatoare).

II. COOPERAREA TRANSFRONTALIERĂ

Europa este caracterizată nu numai prin cultura sa diversă şi istoria comună a popoarelor, ci şi printr-o multitudine de frontiere. Au apărut frontiere izvorâte din teama intervenţiilor militare. Acestea au favorizat slaba populare a zonelor de frontieră, iar activităţile economice şi comerţul migrau spre centrul statelor naţionale. În acest fel zonele de frontieră din Europa au devenit regiuni periferice slab structurate, cu legături de transport

restrânse, iar mai târziu ideeologiile politice şi aspiraţiile unor blocuri militare izolate au transformat o parte din acestea, în “cortine de fier” (frontiere de netrecut). Chiar după cel de-al doilea război mondial, reprezentanţii unor regiuni europene de frontieră s-au întâlnit pentru a dezbate înlăturarea frontierelor şi posibilităţile de cooperare.

Cooperarea, dincolo de frontierele naţionale, este, după studiile specialiştilor, de mai multe feluri:

- cooperare interregională: cooperarea între autorităţi regionale şi locale, mai ales în domenii singulare, şi între anumiţi actori, cu o organizare în curs de dezvoltare datorită tradiţiei scurte;

- cooperare transnaţională: se referă la cooperarea între ţări, uneori cu participarea regiunilor, mai ales în ceea ce priveşte domenii speciale – dezvoltarea regională – în conexiune cu alte domenii mai ample, conexe, în care organizarea este încă în curs de desfăşurare; interrelaţionarea este organizată doar în puţine situaţii, dar există abordări certe care se desfăşoară în cadrul de lucru al organizaţiilor internaţionale.

2.1. Cooperarea transfrontalieră este cooperarea nemijlocit învecinată a autorităţilor regionale şi locale de-a lungul unei frontiere în toate domeniile vieţii, cu participarea tuturor actorilor, organizată pentru că există o lungă tradiţie. Motivul dorinţei de cooperare se referă la dorinţa de îmbunătăţire a standardului de viaţă, de asigurarea unei păci durabile şi la înlăturarea barierelor de frontieră, a resticţiilor şi a altor factori care au condus la separarea indivizilor şi a instituţiilor din regiuni de frontieră învecinate. Se include aici şi depăşirea frontierelor naturale prin construirea de poduri şi tunele.

Se urmăreşte identificarea unor căi de reducere a discrepanţelor regionale şi a unor căi de intensificare a colaborării economice dintre regiuni, în vederea construirii unei Europe omogene. Prin rezolvarea problemelor punctuale ce apar la graniţa, integrarea infrastructurii principale, statutul social şi fiscal al forţei de muncă activă la frontieră, cooperarea culturală, se încearcă integrarea cooperării transfrontaliere în politica de amenajare a teritoriului în Uniunea Europeană. Cooperarea transfrontalieră va viza cooperarea în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la structurile şi organizaţiile europene care promovează dezvoltarea economică şi instituţională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun.

Deşi sunt întâlnite şi în alte regiuni ale lumii, acestea sunt caracteristice continentului european: au apărut în Europa Occidentală, mai ales de-a lungul graniţelor Germaniei, Frantei, Elvetiei, Belgiei si Olandei; după evenimentele din 1989, 1990, au apărut la zona de contact dintre acestea şi Europa Centrală - mai ales între Germania şi Polonia, Cehia sau Europa de Est- " Euroregiunea Baltică": Danemarca, Suedia, Polonia, Rusia, Letonia, Lituania. Bazele unor astfel de regiuni s- au pus după 1990 şi în Europa de Est - Euroregiunea Carpatică, Prutul Superior, Dunărea de Jos şi Dunăre - Mures- Tisa . Stimularea cooperării transfrontaliere se înscrie si în România printre obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională. În perioada 2007-2013, România va participa la iniţiativa comunitară şi la Politica Europeană de Vecinătate Ungaria-Slovacia-România-Ucraina 2007-2013 pentru cooperarea transfrontalieră pe graniţele externe ale UE. Una dintre cele mai eficiente forme de cooperare transfrontalieră s-a dovedit a fi reprezentată de euroregiuni.