Lumea muncii între diversitate și convergență

INTRODUCERE

In actuala perioada de post integrare in UE, România este un exemplu clar a ceea ce se poate numi cercul vicios al resurselor de munca. Reformele angajate în diverse sectoare (economie, educatie, sanatate, ocupare, sistemul politic, administratie) nu pot fi duse pâna la capat fara resursele de munca adecvate.

Atât economia de piata cât si integrarea in Uniunea Europeana nu se pot realiza fara anumite competente si fara anumite standarde sociale si profesionale. Incetinirea sau amânarea reformelor economice împiedica generarea de resurse materiale si financiare necesare pentru investitia în resursele de munca. Din limitarea reciproca a capitalului uman si a capitalului fizic, ambele în declin, poate rezulta o situatie periculoasa de stagnare si blocare a capacitatii de dezvoltare sociala.

Pentru a iesi din “cercul vicios al resurselor de munca” a carui perpetuare risca sa produca o tranzitie nesfârsita, este necesara o politica globala care sa reconsidere rolul resurselor de munca în ansamblul reformelor. Aceasta politica trebuie sa plece de la doua premise:

- resursele de munca trebuie într-adevar sa devina o prioritate nationala, dincolo de masurile cosmetice, de managementul reactiv sau de declaratiile retorice inspirate de oportunism politic;

- realizarea concreta a acestei prioritati nu se poate face decât printr-o reprezentare clara a obiectivelor si o politica realista având la baza consensul si dialogul social.

Desi resursele de munca sunt parte a vietii fiecarui individ, modul lor de folosire precum si efectele acestei utilizari sunt direct legate de viata unei comunitati sau chiar a societatii în ansamblul ei. Integrarea sociala a resurselor de munca ne determina sa luam în considerare o forma esentiala de capital, capitalul uman, cu toate caracteristicile definitorii asociate unui bun public: beneficiaza de el în mod direct sau indirect chiar si cei care nu participa la crearea si mentinerea lui.

Interesul tuturor este ca aceste resurse sa nu fie doar conservate ci si dezvoltate în concordanta cu aspiratiile noastre de bunastare, stabilitate si coeziune sociala, cu atat mai mult cu cat România este bogata în resurse de munca.

Obiectivele strategiei de dezvoltare a resurselor de munca trbuie sa se bazeze pe contributia globala a acestora la schimbarea sociala.

Aparitia dreptului muncii a fost determinata, pe de o parte, de importanta, în crestere necontenita a factorilor economici în viata sociala si, pe de alta parte, de patrunderea dreptului public în domeniul dreptului privat .

Chiar în tarile cele mai liberale, interventia statului se produce în diferite domenii, ea manifestându-se cu precadere în cel economic. La aparitia sa, contractul individual de munca nu se deosebea radical de alte contracte, în special în ceea ce priveste libertatea partilor de a contracta.

Initial, contractul individual de munca era confundat cu locatiunea de servicii - locatio operrarum - sau cu locatiunea de lucrari - locatio operis. Autorii Codului civil au considerat contractul individual de munca drept o locatiune de servicii , datorita faptului ca s-a tinut cont de traditie, aceasta urcând pâna la dreptul roman.

Încadrarea de catre romani a raportului de munca în cadrul contractului de locatiune era realizata în baza a doua justificari:

a) notiunea de locatiune este o supravietuire a vechii conceptii romane întemeiata pe ideea de sclavaj. Sclavul era un lucru iar munca sa putea fi închiriata;

b) numarul contractelor civile era limitat .

Aceasta apreciere este eronata întrucât între contractul individual de munca si contractul de locatiune exista o mare si esentiala diferenta : contractul de locatiune are drept obiect un lucru, pe când contractul individual de munca pune în joc, într-o anumita forma, însasi persoana contractantului, munca sa. Contractul individual de munca nu se raporteaza la bunuri ci, mai mult ca în orice al contract, elementul persoanei umane este de structura sa .

Contractul individual de munca da nastere unor raporturi juridice care prezinta anumite aspecte comune cu raporturile juridice civile. Exista însa si aspecte care le deosebesc, ceea ce determina ca raporturile juridice de munca nascute în temeiul contractului individual de munca sa constituie o categorie distincta de raporturi juridice.

În afara de Codul civil de la 1864, care consacra dispozitiile Codului Napoleon, edificiul legal privind contractului individual de munca a fost construit pe baza mai multor legi speciale ulterioare, printre care cele mai importante au fost: legea pentru încurajarea industriei nationale din 2 mai 1887, legea servitorilor din 16 iunie 1891, Legea minelor din 21 aprilie 1895, Legea repausului duminical din 6 martie 1897, Legea meseriilor din 5 martie 1902, Legea din 22 februarie 1905 asupra muncii minorilor si femeilor în industrii si exploatari miniere si Legea pentru învoielile agricole din 23 decembrie 1907 .

Detasarea categorica a contractului individual de munca din rândul contractelor civile a fost realizata, în România, odata cu reglementarea sa legala prin Legea din 1929 asupra contractelor de munca.

Initial, încheierea contractelor individuale de munca se facea prin aderarea salariatului la regulamentele de munca , neexistând egalitatea juridica a partilor; angajarea în munca era realizata în baza unui contract de adeziune.

În baza Legii din 1929 asupra contractelor de munca, încheierea valabila a acestuia era conditionata de respectarea regulamentului de munca, dar si de anumite dispozitii care restabileau echilibrul, reducând diferenta de pozitie pe care se situau partile .

Astazi, încheierea contractului individual de munca este supusa principiului liberei negocieri a drepturilor si obligatiilor celor doua parti, aceasta libertate de negociere fiind circumstantiata prin interventia legiuitorului.