Mandatul European de Arestare

I. Apariţia mandatului european de arestare, rolul său in cadrul cooperării judiciare internaţionale.

Circulaţia liberă a persoanelor în interiorul graniţelor Uniunii Europene a deschis noi posibilităţi pentru infractori, care se deplasează cu uşurinţă şi cooperează fără a ţine seamă de frontiere şi de diferenţele juridice care există încă între statele membre. Singura modalitate prin care se poate face faţă cu succes provocărilor criminalităţii contemporane, caracterizată de apariţia unor noi forme de manifestare a activităţii infracţionale, de mobilitatea fără precedent a infractorilor, dar şi de dezvoltarea organizaţiilor şi reţelelor criminale transnaţionale , este găsirea unor mijloace flexibile de cooperare internaţională. Fenomenele de criminalitate depăşesc astăzi capacitatea de reacţie a statelor luate izolat şi nu pot fi combătute eficient decât prin unirea eforturilor tuturor statelor.

Reacţia Uniunii Europene (UE) la acest fenomen este ilustrată de tratatul de la Amsterdam, obiectivul fiind stabilit prin Titlul VI (art. 29-42 fostele art. K-K9, Tratatul privind Uniunea Europeana – TUE), şi anume cel de a asigura cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie, într-un spaţiu de libertate, securitate si justiţie, prin realizarea unei acţiuni comune a statelor prin prevenirea şi reprimarea rasismului şi a xenofobiei .

Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană nu poate fi închipuită fără asigurarea unor condiţii de muncă şi viaţă sigure pe întreg teritoriul statelor membre. Cetăţenii europeni trebuie protejaţi de infracţionalitate transfrontalieră, trebuie să aibă acces la justiţie în mod egal şi trebuie să li se asigure drepturile şi libertăţile fundamentale.

Prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JHA din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre a fost concretizată hotărârea luată în cadrul Consiliului de la Tampere din 1999 ca, între statele membre ale Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare cu o procedură de predare simplificată care se desfăşoară între autoritatea judiciară emitentă şi autoritatea judiciară de executare, acestea putând fi asistate de o autoritate centrală, desemnată în statele membre, sau de punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene.

Actele teroriste din 11 septembrie 2001 au reprezentat o provocare pentru Uniunea Europeana: era confruntată cu necesitatea unui răspuns prompt şi eficient în domeniul securităţii interne, ceea ce presupunea adoptarea unor măsuri necesare, mai ales în cadrul Pilonului III iar acest răspuns trebuia să fie însoţit de o acţiune la fel de hotărâta în planul securităţii externe, şi trebuia să îşi demonstreze solidaritatea cu SUA, partenerul cel mai important al Uniunii Europene .

Mandatul European de arestare se doreşte a fi soluţia internă pentru o cooperare rapidă şi eficientă, şi, totodată, un nou instrument juridic apt să înlocuiască toate instrumentele juridice precedente referitoare la extrădare .

După cum se arată în preambulul Deciziei-cadru, mandatul european de arestare este prima măsură concreta în domeniul dreptului penal care implementează principiul recunoaşterii reciproce.

Instituirea mandatului European de arestare a reprezentat un pas înainte pe calea combaterii infracţionalităţii transnaţionale la nivel European. Dacă extrădarea este considerată ca fiind expresia cea mai vie a asistenţei juridice în domeniul dreptului penal, cu certitudine că mandatul European de arestare urmează a fi apreciat ca o formulă de succes viabilă a cooperării judiciare în materie penală cu o perspectivă clară de extindere la nivel European, având în vedere afluenţa fenomenului infracţional internaţional care impune adoptarea unor măsuri eficiente menite să garanteze în mod durabil respectarea şi realizarea justiţiei în spaţiul juridic European preconizat .