Mărturisirea - reglementare, efecte, particularități

Făptuitor – Învinuit – Inculpat - Condamnat

Inculpatul este considerat de întreaga literatură juridică de specialitate ca fiind singura parte principală din procesul penal, fără de care acesta nu se poate desfăşura. Însă, trebuie făcută precizarea că aceeaşi persoană fizică (infractorul) va întruchipa diverse calităţi procesuale pe parcursul procesului penal, fiecare din acestea indicând atât faza în care a ajuns procesul (cercetare, urmărire, judecată, executare), cât şi drepturile şi obligaţiile pe care le are cel care a încălcat legea penală.

Astfel, înainte de pornirea procesului penal, cel care a săvârşit infracţiunea are calitatea de făptuitor. Acesta, ca subiect al raportului juridic de conflict devine, o dată cu declanşarea procesului penal, subiectul principal pasiv al raportului juridic procesual penal. O dată cu pornirea urmăririi penale împotriva făptuitorului, acesta capătă calitatea de învinuit. Învinuitul este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, făptuitorul nu este un asemenea subiect, deoarece nu există cadrul procesual în care el să aibă anumite drepturi şi obligaţii, acest cadru născându-se o dată cu începerea urmăririi penale, care coincide, de regulă, cu pornirea procesului penal . În acest context, precizăm că actele procesuale prin care se conferă făptuitorului calitatea de învinuit sunt rezoluţia şi procesul-verbal.

Calitatea de inculpat apare o dată cu punerea în mişcare a acţiunii penale. Potrivit art. 23 Cod Procedură Penală, persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat. Acesta poate fi numai o persoană fizică, legea română nelăsând posibilitatea (care există în alte legislaţii) ca asupra persoanelor juridice să poată fi pronunţate sancţiuni penale. Momentul în care este pusă în mişcare acţiunea penală este ales de către organele de urmărire penală şi coincide cu existenţa temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor de vinovăţie administrate în cauză. Actele procesuale prin care se conferă unei persoane această calitate sunt: ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul, declaraţia orală a procurorului şi încheierea instanţei de judecată (în condiţiile prevăzute de art. 336 alin. final Cod Procedură Penală, când plângerea se adresează direct instanţei).

Când o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită de mai mulţi făptuitori şi aceştia sau o parte dintre ei sunt urmăriţi sau judecaţi deodată, ei formează grupul procesual (litisconsorţiu) al coînvinuiţilor sau coinculpaţilor. Cu privire la coinculpaţi trebuie să se facă deosebire între coinculpaţi în aceeaşi cauză (participanţi) şi coinculpaţi în acelaşi proces.

În momentul rămânerii definitive a hotărârii judecăţoreşti penale, calitatea de inculpat se transformă în cea de condamnat. Acesta nu este considerat de toţi autorii de specialitate ca fiind parte a procesului penal, el fiind subiect numai în raportul juridic de drept execuţional, raport plasat în afara sferei procesului penal.

1. Importanța procesuală a declarațiilor învinuitului sau ale inculpatului

Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului reprezintă un mijloc de probă cu semnificație aparte, deoarece cu ajutorul acestora se pot obține probe foarte importante care servesc la aflarea adevărului și la soluționarea cauzei.

Este cert faptul că în majoritatea situațiilor inculpatul sau învinuitul are asupra sa informații importante despre infracțiunea la comiterea căreia el a participat în calitate de autor (coautor), instigator sau complice, despre stările și circumstanțele săvârșirii acesteia, despre persoana sa și a coparticipanților etc.

Declarațiile învinuitului sau inculpatului prezintă semnificațienu numai atunci când învinuitul sau inculpatul este chiar el cel care a săvârșit infracțiunea, ci și atunci când imputarea se referă la o faptă care nu constituie infracțiune sau nu a fost comisă realmente de către învinuit sau inculpat, deoarece și în aceste două situații declarațiile sunt necesare și utile cauzei, pentru aflarea adevărului și promovarea unei soluții legale.

Aceste declarații prezintă o maximă importanță prin prisma faptului că ajută îmvinuitului sau inculpatul la păstrarea sau redobândirea libertății fizice și a dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale, având două funcții importante: cea de mijloc de probă și cea de mijloc de apărare.

Prin funcția de mijloc de probă autoritățile judiciare penale se obligă să verifice, cu deosebită atenție și minuțiozitate, atât afirmațiile cât și negațiile pe care declarațiile le conțin. Acest lucru derivă din regulile de bază ale procesului penal și anume cea a aflării adevărului și a rolului activ al organelor de urmărire penală și al instanțelor judecătorești .

O altă reliefare a semnificației declarațiilor îmvinuitului și ale inculpatului poate fi facută prin prisma faptului că ele trimit statornic la probe și dezăluie statornic persoana învinuitului sau inculpatului, trepte prin care se accede jurisdicțional la adevăr. Se știe faptul că din declarațiile învinuitului nu se pot obține mereu informații cu totul reale, căci oricât de sincere și de amănunțite ar fi, tot cuprind mai multe posibiluri, cuprinzând și faptul și realul cam în aceeași porțiune. Acest lucru de fapt a fost evidențiat și de către Constantin Noica pentru care adevărul reprezenta ” Ceea ce nu are nici o margine de posibil. Nu poate fi altfel. Adevăr este imposibilitatea posibilității... Este un cub care vine la locul său, într-un joc de copii. E potrivirea în real, nu în eternitate. Sau e raportul (abstract) de potrivire (îm concret).”

Prin funcția de apărare aceste declarații se înfățișează ca un mijloc de prevenire a eventualelor erori ale autorităților publice cu atribuții represive în vederea adoptării de măsuri sau acte de drept procesual penal și de drept penal în raporturile cu învinuitul sau cu inculpatul care se află sub jurisdicția acestora. Prin aceasta se realizează și o contracarare a exercițiului abuziv al drepturilor, mai precis a exercițiului abuziv al puterii discreționare a activității judecătorești.