Mecanisme și instituții ale UE

1. Aspecte introductive

Crearea Comunităților Europene în anii ’50 a avut ca element de unitate constituirea unor entităţi numite instituţii comunitare menite să asigure atingerea obiectivelor şi sarcinilor Comunităţilor Europene. Astfel, au apărut patru categorii de instituţii comunitare: decizionale (Consiliul Special de Miniştri - CECO şi Consiliul în cazul CEE şi CEEA); de execuţie (înalta Autoritate - CECO şi Comisia în cazul CEE şi CEEA); de control (Adunarea Comună - CECO şi Adunarea în cazul CEE şi CEEA).

Această structură instituţională asemănătoare a Comunităţilor Europene a permis ca, în timp, cele patru instituţii specifice fiecărei Comunităţi să fuzioneze. Astfel, în anul 1957 prin adoptarea Convenţiei privind unele instituţii comune Comunităţilor Europene au apărut Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, iar mai târziu, prin Tratatul de la Bruxelles din anul 1965, Consiliul Miniştrilor şi Comisia au devenit instituţii comune pentru cele trei Comunităţi europene.

În urma acestor fuziuni au rezultat instituţiile Comunităţilor Europene: Parlamentul European; Comisia Europeană; Consiliul; Curtea de Justiţie

Cu toate că aceste instituţii au devenit comune pentru cele trei Comunităţi, fiecare dintre acestea a continuat să-şi exercite competenţe diferite în funcţie de tratatul constitutiv în limitele căruia acţiona.

Un factor de progres în evoluţia comunitară l-a reprezentat şi apariţia Consiliului European, care a fost reglementată prin art. 2 din AUE (şi mai apoi în art. D din TUE). Importanţa întâlnirilor şefilor de stat sau de guvern în cadrul Consiliului European a sporit în amploare astfel încât ele au dat esenţa evoluţiei de ansablu a Comunităţilor Europene.

Progresul în materia unificării instituţionale a dus la adoptarea Tratatului de la Maastricht (Tratatul de instituire a Uniunii Europene - TUE), care a confirmat vechile instituţii comunitare completând competenţele şi dezvoltând raporturile dintre acestea, în sensul democratizării şi strângerii legăturilor dintre ele.

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, structura instituţională de bază a Comunităţilor Europene a fost comună şi Uniunii Europene, aceasta neavând un cadru instituţional distinct de cel comunitar. Identitatea dintre cadrul instituţional al Uniunii Europene şi cel al Comunităţilor Europene a fost consacrată în art. C, par. 1 din Tratatul de la Maastricht (TUE), unde se arata că: Uniunea va avea un cadru instituţional unic care va garanta coeziunea şi continuitatea acţiunii sale în scopul atingerii obiectivelor acesteia, respectând şi dezvoltând aquis-ul comunitar". De asemenea, fapul că aceste instituţii au avut competenţe diferite este specificat în art. E din TUE, în care se arată că: parlamentul European, Consiliul, Comisia şi Curtea de Justiţie îşi exercită atribuţiile, pe de o parte, în dispoziţiile tratatelor instituind Comunităţile Europene şi ale tratatelor şi actelor ulterioare care le-au modificat sau completat şi, pe de altă parte, în celălalte dispoziţii ale prezentului tratat.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care prevede că Uniunea Europeană se sustituie Comunităţii Europene şi îi succede acesteia, delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii conform căruia Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate, exercitarea acestor competenţe fiind reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Drept urmare, instituţiile Uniunii vor aplica în acţiunea lor aceste principii în conformitate cu Portocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii anexat la tratat.

Conform art. 13 TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona), Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale. susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale. Potrivit aceluiaşi articol, instituţiile Uniunii sunt: Parlamentul European; Consiliul European; Consiliul; Comisia Europeană; Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; Banca Centrală Europeană: Curtea de Conturi. Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea, având obligaţia de a coopera unele cu altele în mod loial.