Metoda Detecției Comportamentului Simulat

Pentru a stăvili creşterea impetuoasă a criminalităţii, cei angajaţi în lupta împotriva răufăcătorilor, treptat, au recurs la tehnici ştiinţifice împrumutate de la diferitele discipline care începuseră să se contureze tot mai viguros. Alphonse Bertillon şi Edmond Locard în Franţa, Hans Groos şi Erich Wuffen în Germania, Mina Minovici în ţara noastră şi mulţi alţii, încă de la începutul acestui veac, au făcut apel la diferite discipline ştiinţifice pentru a rezolva, cu mai mult sau mai puţin succes, problemele puse de criminalitatea care ameninţa desfăşurarea normală a vieţii sociale, punând cetăţenii paşnici sub teroarea infractorilor de tot felul. Astfel, prima parte a secolului nostru înseamnă cea mai serioasă cotitură ştiinţifică în criminalistică.

Tehnicile criminalistice, mai vechi sau mai noi, nici pe departe nu pot fi atribuite unor cercetători sau lucrători izolaţi, ci în cele mai multe cazuri ele reprezintă rezultatele finale ale unor laborioase contribuţii provenite din activitatea multor generaţii de criminalişti. Exemplul dactiloscopiei este concludent în această privinţă. Dacă astăzi considerăm că dalmaţianul strămutat în Argentina, Jan Vucetich (1858-1925), este descoperitorul şi întemeietorul dactiloscopiei criminalistice, studiile istorice ne arată că impresiunile desenelor de linii papilare erau folosite încă din anii 700 î.e.n în China şi Japonia, deşi nu pentru identificări de ordin criminalistic. Ca toate marile descoperiri sau invenţii, şi dactiloscopia este opera timpului; mii de contribuabili anonimi furnizează elemente diferite care, apoi, în mâna unui om de geniu se conturează într-o operă de valoare. (Conferenţiar dr.Vallentin Sava: „Manual de dactiloscopie”, Bucureşti, 1943).

Dacă pentru identificarea infractorilor tehnicile utilizate au la bază principii relativ simple, nu acelaşi lucru se poate spune şi depsre tehnicile de stabilire a veridicităţii declaraţiilor unor criminali sau martori. Elaborarea de mijloace strict ştiinţifice în acest domeniu a necesitat o colaborare pluridisciplinară, în care oameni de diferite specialitaţi concură la obţinerea rezultatului dorit.

Aşa este şi cazul tehnicii poligraf (popular, dar incorect, „detectorul de minciuni”), care se bazează pe un principiu cunoscut încă din antichitate: interdependenţa psihosomatică, adică raportul logic dintre funcţionarea corpului (legile genrale somatice) şi a „sufletului” (legile generale psihice).

Legea psihofiziologică a americanului William James şi a norvegianului G.C. Lange, descoperită în 1885, care formează baza concepţiei moderne asupra emoţiilor întoarce secvenţa evenimentelor pe care noi le-am considera ca fiind logice. De exemplu, suntem încredinţaţi, că fiind trişti, noi plângem ori că, fiind speriaţi bătăile inimii se accelerează. Cu alte cuvinte, emoţia apare la început, iar fenomenele fiziologice după aceea. James şi Lange au demonstrat experimental că fenomenele se petrec invers. Ca reacţie la o situaţie dată, glandele suprarenale pompează un surplus de adrenalină în sânge, fapt ce aduce după sine supărarea noastră. Tot aşa reacţionăm la o situaţie printr-o tahicardie mărită, ceea ce produce sentimentul subiectiv al fricii. Cu alte cuvinte, spune H.J.Eysenck, stimulul extrem (S) produce unele reacţii fiziologice (RF) care, la rândul lor, produc emoţia resimţită (E). Astfel, legea James-Lange se poate formaliza: S→ RF→E.

Deşi, la ora actuală, în acest domeniu mai există multe necunoscute, totuşi este indubitabil că unele fenomene fiziologice apar logic însoţite de fenomene psihologice bine determinate, ceea ce practic înseamnă că apariţia unuia este o dovadă a existenţei celuilalt fenomen. Trebuie însă să subliniem că fenomene fiziologice ca mărirea subită a tensiunii sangvine, creşterea consumului de oxigen, dilatarea bronhiolelor, inhibarea mişcărilor peristaltice gastrice etc. Sunt controlate de sistemul nervos vegetativ şi în consecinţă, nu sunt supuse voinţei decât parţial şi nesemnificativ, astfel încât înregistrarea lor electronică la poligraf în 95% din cazuri semnifică comportament simulat.

H.J.Eysenck formulează un principiu de bază fără de care utilizarea poligrafului nu are sens, şi anume că regula principală în a considera drept minciună o reacţie care apare pe hârtia inscriptoarelor este faptul că o reacţie fiziologică provocată de întrebări nerelevante. În al doilea rând, se poate formula şi un alt principiu, potrivit căruia o unică reacţie (răspuns) nu poate fi considerată dovadă a nesincerităţii; doar mai multe întrebări de acelaşi fel sau foarte asemănătoare, dând reacţii similare, pot constitui baza unei concluzii de probabilă vinovăţie.

În lucrările lor, John E. Reid şi Fred E. Inbau, consideraţi cei mai competenţi specialişti în domeniul aplicării tehnicii poligraf, susţin că testele poligraf (dacă sunt aplicate de operatori competenţi) au mare utilitate practică. În primul rând, cu ajutorul poligrafului e uşor să determini minciuna şi aceasta cu o mare acurateţe, spre desoebire de alte sisteme.

În al doilea rând, trebuie să menţionăm că instrumentul, testele şi procedurile însoţitoare au, fără îndoială, un mare fect psihologic, astfel încât indivizii vinovaţi sunt foarte uşor convinşi să facă mărturisiri complete.