Mijloacele de probă

I. Aspecte generale

1. Proba: noțiune, clasificare și obiect

Înfăptuirea justiției penale depinde covârșitor de sistemul probelor motiv pentru care de-a lungul timpului a existat o intensă preocupare pentru perfecționarea sistemelor de probațiune.

Prin probă se înțelege orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Proba reprezintă elementul central al oricărui proces penal.

Sistemul nostru de drept a adoptat principiul liberei aprecieri a probelor potrivit căruia „probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege”. În baza acestui principiu probele sunt la libera apreciere a organelor judiciare.

Probele se clasifică în principal după următoarele criterii:

a) În funcție de izvorul acestora, există probe imediate și probe mediate. Probele imediate sunt cele obținute din sursa lor originală, ca de exemplu conținutul declarației unui martor ocular, în timp ce probele mediate sunt cele care ajung la cunoștința organelor judiciare dintr-un izvor derivat. Un exemplu de probă mediată este declarația unui martor care arată ceea ce a auzit de la un martor ocular. În cazul probelor mediate organele judiciare au obligația de a verifica veridicitatea acestora prin administrarea altor probe care să susțină și să completeze cele arătate inițial.

Această clasificare prezintă importanța practică, deoarece organele judiciare au interesul de a obține probe din prima sursă.

b) În funcție de caracterul sau natura lor probele sunt în sprijinul învinuirii sau al apărării.

Probele în acuzare servesc la dovedirea vinovăției, a unor elemente de fapt sau împrejurări care dovedesc existența unor circumstanțe agravante, iar probele în apărare dovedesc fie nevinovăția suspectului/inculpatului, fie existența unor circumstanțe de natură să atenueze răspunderea penală.

c) În funcție de raportul lor cu obiectul probațiunii probele pot fi directe sau indirecte.

Probele directe dovedesc nemijlocit vinovăția sau nevinovăția, fără ajutorul altor probe. Spre exemplu, prinderea în flagrant constituie o probă directă. Proba directă este un fapt principal.

Probele indirecte pot conduce la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu alte probe directe sau indirecte. De exemplu găsirea unui obiect asupra unei persoane aflată în proximitatea locului de unde a fost sustras obiectul, constituie o probă indirectă. Proba indirectă este un fapt probatoriu.

Obiectul probei constă în stabilirea faptelor și împrejurărilor ce constituie temeiul de fapt al acțiunii penale sau civile.

Constituie obiect al probei:

a) existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat;

b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;

c) faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;

d) orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.

Nu reprezintă obiect al probei existența normelor juridice. Aceasta nu trebuie dovedită, întrucât se prezumă că normele juridice sunt cunoscute de participanții în procesul penal.

2. Sarcina probei

Sarcina probei reprezintă obligația care revine participantului la procesul penal de a dovedi faptele și împrejurările care constituie obiectul probei.

Potrivit articolului 99, din Codul de Procedură Penală, în susținerea acțiunii penale sarcina probei îi revine în principal procurorului iar în susținerea acțiunii civile sarcina probei îi revine părții civile sau procurorului care exercită acțiunea civilă dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau dacă aceasta are capacitate de exercițiu restrânsă.

Sarcina probei nu se confundă cu posibilitatea de a propune probe, posibilitate pe care o are fiecare parte în procesul penal.

Cu privire la sarcina probei punctul de plecare se circumscrie principiului potrivit căruia cel care acuză este obligat să probeze. Acuzarea este susținută de organele de cercetare penală, de procuror sau de partea vătămată după caz.

Suspectul/inculpatul, beneficiar legal al prezumției de nevinovăție, nu este obligat să probeze nevinovăția sa. Cu toate acestea, susupectul/inculpatul poate propune probe în combaterea probelor în acuzare, probe care pot fi admise sau respinse motivat.

În mod practic probațiunea se consideră epuizată în momentul în care nu mai sunt probe de administrat.

În cursul judecății instanța administrează probele la cererea procurorului, a părții vătămate și a părților dar poate dispune și din oficiu administrarea de probe. Posibilitatea instanței de a administra probe chiar din oficiu este o componentă a rolului activ al judecătorului, pe care îl consacră legislația noastră.

Cererea de administrare a unei probe poate fi respinsă de către organele judiciare dacă proba nu e concludentă, dacă nu e utilă, dacă faptul e notoriu, dacă proba e imposibil de obținut, dacă proba a fost solicitată de o persoană neîndreptățită ori administrarea probei e contrară legii.

Drepturile părților de a propune probe și de a cere administrarea lor se păstrează în tot cursul urmăririi penale și în cursul judecății. Obligația impusă organelor judiciare de a motiva admiterea sau respingerea probelor permite părților ca în cunoștință de cauză să își exercite drepturile procesuale și eventual să promoveze căile de atac prevăzute de lege, atunci când apreciază că respingerea sau admiterea unei probe s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale.