Mijloacele Financiare ale Uniunii Europene

Bugetul comunitar – constituire şi utilizare

1. Resursele bugetului

Resursele bugetului s-au format într-o primă etapă prin contribuţii naţionale,

stabilite ca procent din PIB-ul fiecărei ţări membre. Procedura bugetară avea să se

schimbe în urma conferinţei de la Haga (dec. 1969) prin instituirea resurselor proprii şi

întărirea rolului Parlamentului European.

Evoluţia spre autonomie bugetară a Comunităţii, deşi prevăzută prin tratatul

iniţial (art. 201), a generat numeroase dificultăţi. Un proiect propus de Comisie în 1965 a

provocat, spre exemplu, una din cele mai grave crize din istoria UE prin adoptarea de

către Franţa a politicii “scaunului gol” timp de şapte luni.

Înlocuirea sistemului contribuţiilor naţionale a devenit, însă, o necesitate

determinată de evoluţia procesului de integrare europeană.

Comunitatea avea nevoie de independenţă politică şi financiară pentru depăşirea

primei crize instituţionale pe care o traversa şi pentru a putea face faţă angajamentelor tot

mai costisitoare ale PAC. Adoptarea sistemului de resurse proprii reprezintă, în fapt, o

reflectare a accentuării nivelului de integrare a ţărilor membre UE, care a antrenat un

mare transfer de decizii de la nivel naţional la nivel comunitar. Este adevărat că la acea

dată doar agricultura solicita un astfel de transfer al planurilor de decizie dar, ca singură

politică comună, PAC mobiliza aproximativ 80% din resursele bugetare. Ponderea FEOGA în bugetul comunitar se va menţine, de altfel, mult timp în jurul a 60-70% din total buget.

1.1. Sistemul resurselor bugetare

Decizia Consiliului din aprilie 1970 aproba, după avizul Parlamentului, trei

categorii de resurse proprii :

a) taxele vamale percepute asupra produselor importate din ţările terţe;

b) un procent din taxa pe valoarea adăugată (TVA) percepută în ţările

membre. Procentul iniţial a fost de 1%, dar creşterea cheltuielilor bugetare, în special prin

aderarea Spaniei şi Portugaliei, a condus la stabilirea unui procent de 1,4% din TVA;

c) resurse proprii agriculturii, formate din prelevările variabile cu rolul de a compensa diferenţa între preţurile interne şi preţurile mondiale şi cotizaţii percepute în cadrul organizării comune a pieţei zahărului pentru a limita excedentele (stabilite pentru producţia şi stocarea zahărului şi izoglucozei, la care se adaugă cotizaţia complementară de resorbţie).

Bugetul se completa cu orice alte contribuţii financiare, sub titulatura de "încasări diverse".

Politica agricolă comună beneficiază şi de alte încasări specifice care nu sunt

însă de natura resurselor proprii. Este cazul diverselor taxe de coresponsabilitate aplicate

în cadrul pieţelor comune organizate pentru lapte, produse lactate şi cereale - pentru un

anumit timp. Încasările sunt considerate însă ca făcând parte din mecanismele de

intervenţie pentru echilibrarea pieţelor agricole şi sunt folosite pentru diminuarea

cheltuielilor în sectoarele respective.

Resursele stabilite s-au dovedit în scurt timp insuficiente. Creşterea excedentelor

agricole, scăderea preţurilor mondiale, extinderea CEE, reducerea progresivă a taxelor

vamale ca urmare a acordurilor OMC antrenează o criză bugetară de proporţii care va

obliga la o reformă a sistemului resurselor proprii, pe de o parte, şi la adoptarea unor

reguli stricte de disciplină bugetară, pe de altă parte.

Criza bugetară s-a datorat, în special, creşterii într-un ritm rapid a cheltuielilor

de finanţare a PAC, iar în cadrul acestora, mai ales a cheltuielilor de intervenţie prin

sistemul de garantare a preţurilor.

1.2. Revizuirea sistemului resurselor bugetare

Ca urmare a agravării crizei bugetare şi în perspectiva extinderii CEE prin

aderarea Spaniei şi Portugaliei ca beneficiare nete ale contribuţiilor financiare

comunitare, Comisia a prezentat diverse propuneri de revizuire a sistemului resurselor

proprii.

Atenţia a fost orientată iniţial spre plafonul de 1% din TVA-ul prevăzut de

decizia Consiliului din 1970, atins în scurt timp: 0,72% în 1979; 0,73% în 1980; 0,7868%

în 1981; 0,9248% în 1982; 0,9980% în 1983; 1,0% în 1984.

În mai 1983 Comisia a propus creşterea taxei pe valoarea adăugată în Comunitate, prin decizia Parlamentului ca autoritate bugetară, fără a se recurge la ratificarea de către statele membre. Nu era însă momentul pentru a se accepta un nou transfer de decizii spre nivelul comunitar. Dar, anul 1984 grăbeşte lucrurile. Resursele proprii nu mai acoperă necesităţile de finanţare. După luarea în discuţie a posibilităţii de a se reveni la sistemul contribuţiilor naţionale, statele membre decid să accepte o contribuţie complementară pentru a acoperi deficitul de 100,1 milioane ECU. Situaţia se repetă în 1985, statele contribuind la bugetul comunitar cu 1981,6 milioane ECU, de data aceasta ca sumă nerambursabilă. (Tabelul 1).