Necesitatea Probei cu Martori

1. INTRODUCERE. NECESITATEA PROBEI CU MARTORI ŞI REGLEMENTĂRE

1.1. Necesitatea probei cu martori

Cele două laturi ale problematicii sunt indivizibile, deoarece, în mod indiscutabil, nu poate exista mărturie fără martor şi nici martor fără evenimentul judiciar, obiectiv, intersubiectiv testabil, care constituie obiectul mărturiei (onus probandi).

Dacă această indivizibilitate există „de facto”, sub raport ştiinţific însă mărturia trebuie cercetată distinct de martor sub toate aspectele pe care le implică, implicit din perspectiva psihologică, aceasta fiind logica cercetării.

Astfel, Enrico Altavilla, în prestigioasa sa lucrare „Psihologia giudiziaria”, în capitolul consacrat martorului insistă asupra faptului că „fenomenul psihologic al mărturiei are un dublu aspect, pe care nu trebuie să-l neglijăm: subiectiv şi obiectiv, capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie, proprietatea obiectului sau evenimentului dea forma obiectul mărturiei” ((1), p. 102-119).

Există în această atenţionare şi o direcţionare a fenomenelor psihologice ce însoţesc formarea mărturiei judiciare cât şi depunerea mărturiei în faţa autorităţilor judiciare cu privire la problematica majoră legată de mărturie şi de martor.

Astfel, cu privire la mărturie şi la martor trebuie avute în vedere:

a) testimoniabilitatea, adică acea trăsătură a evenimentului judiciar de a putea forma, din punct de vedere legal obiect al probaţiunii, cunoscând că anumite chestiuni sunt exceptate de la probaţiunea testimonială;

b) memorabilitatea, constând în capacitatea obiectului de a fi memorat, pentru că sunt situaţii ce efectiv nu pot fi memorate pentru că nici nu pot fi percepute, ele situându-se sub pragurile perceptibilităţii umane;

c) fidelitatea, care în opoziţie cu memorabilitatea, constă în capacitate individului de a-şi aminti evenimentul judiciar şi de e depune mărturie;

d) sinceritatea, care constă în disponibilitatea subiectivă a martorului de a spune adevărul ((8),p. 107).

Rezultă, prin urmare că problematica psihologică a mărturiei judiciare şi a martorului este deosebit de complexă şi că aceasta ridică importante dificultăţi în activitatea autorităţilor judiciare, abilitate prin lege să audieze martori.

Numeroase alte opinii avertizează asupra dificultăţilor legate de probaţiunea testimonială şi, în mode deosebit, asupra aspectelor de „infidelitate” şi „nesinceritate” a mărturiilor, care trebuie să supravegheze justiţia.

Scopul justiţiei este să stabilească în mod obiectiv actul infractuos ca apoi să fie în stare să dea sentinţa. Restabilirea, reconstituirea faptelor se face, în afară de interogarea inculpatului, prin administrarea de probe, directe sau indirecte.

Între probele, zise directe, în cauză un loc de frunte îl ocupă depoziţiile sau relatările martorilor. Aceste depoziţii constituie cele mai frecvente probe şi în majoritatea cazurilor, în special în covârşitoarea majoritate a cazurilor penale, depoziţiile martorilor reprezintă principala probă, dacă nu chiar exclusivă ((17),p.196).

De multe ori deci, soarta unui proces, soarta unui inculpat depinde în mare măsură de mărturia unui om, se dau sentinţe, se decide asupra vieţii cuiva în baza unei singure depoziţii.

De aici reiese necesitatea teoretică şi practică a lămuririi problemei mărturiei, lămurire care cade în primul rând în sarcina psihologiei şi de abia pe urmă în sarcina juriştilor.