Norma Juridică

1. Conceptul de normă juridică

Normele juridice "reprezintă reguli de conduită instituite sau sancţionate de stat, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului".

Prin conţinutul şi finalitatea lor normele juridice constituie suportul normativ al "ordinii de drept" în societate, care, la rândul ei, se constituie ca elementul central, cel mai eficient al "ordinii sociale" în ansamblul ei.

Norma juridică este considerată unitatea structurală de bază a sistemului care conţine pretenţiile şi exigenţele societăţii faţă de conduita membrilor săi în diferite relaţii, fiind un model de comportament. Norma juridică este o normă de conduită socială, ceea ce înseamnă că norma juridică priveşte exclusiv relaţiile dintre oameni şi că atributele normei sociale se regăsesc în norma juridică. Forţa ei constă în a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi.

Scopul normei juridice corespunde finalităţii dreptului şi anume de a asigura convieţuirea socială orientând comportarea oamenilor în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă.

2. Trăsăturile normei juridice

Norma juridică fiind mijlocul de realizare a idealului de justiţie în conformitate cu voinţa socială ce se exprimă în conţinutul prevederilor sale, are următoarele trăsături definitorii, caracteristice:

a) Norma juridică are un caracter general şi impersonal, în sensul că prescrie o conduită tipică şi este menită să se aplice unui număr nelimitat de cazuri şi persoane, tuturor situaţiilor care cad sub incidenţa ei. Regula de drept este garantată, în termeni generali şi abstracţi, generalitatea fiind asigurarea împotriva oricărei discriminări personale şi a realizării principiului egalităţii în faţa legii, dar egalitatea nu înseamnă uniformitate. Caracterul general şi impersonal al normei nu înseamnă însă, că fiecare normă se va aplica de fiecare dată pe întreg teritoriul ţării şi asupra întregii populaţii.

b) Norma juridică are un caracter obligatoriu pentru că intervine şi reglementează domeniile cele mai importante ale societăţii, care privesc guvernarea acesteia, ordinea socială, drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor.

Obligativitatea normei juridice mai înseamnă şi faptul că aceasta se aplică imediat, din momentul intrării în vigoare, continuu şi necondiţionat. Obligativitatea nu rezultă din frecvenţa aplicării normei juridice în viaţa socială, existând norme care se aplică cotidian, des sau foarte des, dar şi norme care se aplică rar sau foarte rar, unele deşi elaborate neaplicându-se chiar deloc. Toate normele juridice, indiferent de frecvenţa aplicării lor, prezintă caracter obligatoriu.

3. Structura normei juridice

Prin structură, în acest context, se înţelege modul de alcătuire, de existenţă specifică a conţinutului şi formei normei juridice; structura acesteia poate fi identificată în două planuri ale analizei, al structurii interne, adică structura logico-juridică a normei, şi al structurii externe, ca mod de exprimare în cadrul unui act normativ, adică structura tehnico-legislativă.

A) Cele trei elemente ale normei care conferă acesteia structura logică internă sunt în esenţă, următoarele :

— ipoteza — formulează împrejurările sau condiţiile conduitei sau faptei supuse normării;

— dispoziţia — formulează conduita propriu-zisă ce trebuie urmată (obligatorie, interzisă, permisă etc.) ;

— sancţiunea — formulează consecinţa încălcării dispoziţiei, a conduitei prescrise, în ipoteza dată.

a) Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei juridice, precum şi categoria subiectelor la care se referă prevederile dispoziţiei. În funcţie de precizia cu care este formulată ipoteza normei juridice, în literatura juridică se disting ipoteze determinate şi relativ determinate. Ipoteza determinată stabileşte exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei.

În general, în dreptul modern se urmăreşte ca ipotezele să fie pe cât posibil concret şi complet formulate, aceasta fiind o garanţie a aplicării întocmai a dispoziţiei, o măsură de prevenire a arbitrariului şi de întărire a legalităţii. Ipoteza poate să fie simplă – adică să prevadă o singură împrejurare în prezenţa căreia se aplică dispoziţia, sau poate să fie complexă, adică să prevadă o multitudine de împrejurări, care -toate sau fiecare în parte- să determine aplicarea dispoziţiei.

b) Dispoziţia este partea cea mai importantă a normei juridice; ea conţine prescripţia de conduită, adică conduita pe care trebuie să o aibă o persoană în împrejurarea avută în vedere de norma sau mai precis drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale.