Normativizarea juridică

CAPITOLUL I

NORMATIVITATEA, ORDINE SOCIALĂ ŞI CONTROL SOCIAL

1.1. Ordine socială şi control social

1.1.1 Ordine socială

Într-o manieră generală şi destul de vagă, ordina socială desemnează ansamblul instituţiilor - şi al relaţiilor stabile dintre acestea - existent într-o societate dată. Asupra naturii ordinea socială există concepţii diferite, între care cel puţin două sunt dominante în sociologia contemporană. Prima dintre ele se întemeiază pe „postulatul integraţionist", care presupune că societăţile sunt sisteme integrate funcţional, ţinute în echilibru datorită unor mecanisme regulatoare cu acţiune recurentă. Este unul din principiile fundamentale ale sociologiei funcţionaliste. Pentru T. Parsons, de pildă, ordinea socială se întemeiază pe un sistem congruent de norme sociale generale şi unanim acceptabile într-o anumită societate.

În această perspectivă ordinea socială capătă un sens oarecum restrictiv, ea fiind generată exclusiv de acele modele de acţiune şi interacţiune umană care sunt inspirate de aceste norme, întrunesc un consens social şi deci sunt socialmente funcţionale. Fenomenele disfuncţionale sunt interpretate ca simptome ale proceselor de „dezorganizare" socială.

Cea de a doua concepţie propune o „imagine coercitivă", în care ordinea socială se bazează pe constrângere şi forţă. Din această cauză ea tinde constant spre propria depăşire ca urmare a acţiunii unor forţe interne, din a căror confruntare rezultă un proces neîntrerupt de schimbare.

Conform teoriei marxiste - cea mai radicală dintre concepţiile conflictualiste - în societăţile structurate pe baze de clasă, ordinea socială întruchipează sistemul instituţional istoriceşte constituit prin care se asigură dominaţia economică, politică, ideologică, culturală etc. a unor clase de către altele.

În limbajul curent, ordinea socială semnifică desfăşurarea normală a vieţii sociale, cu alte cuvinte lipsa „dezordinii" (tulburări, manifestaţii, mişcări sociale revendicative sau contestatate etc.). C.A.

1.1.2. Control social

Intr-un sens general şi comun, controlul social desemnează procesul prin care o Instanţă (persoană, grup, Instituţie, asociaţie sau organizaţie) reglementează, orientează, modifică sau influenţează comportamentele sau acţiunile altei instanţe, ce aparţine aceluiaşi sistem, cu ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, în vederea asigurării conformităţii şi păstrării echilibrului specific sistemului. Funcţiile controlul social sunt de prevenire, limitare sau eliminare a abaterilor de la normativitatea existentă. Acestea se realizează prin însuşirea metodelor tipice pentru cultura sistemului şi prin mecanismele instituţionale care recompensează sau sancţionează conformitatea sau devianţa faţă de norme.

Intr-un sens mal specific, controlul social este rezultatul raporturilor de interdependenţă dintre elementele unui sistem şi al determinării componentelor de către sistemul căruia îl aparţin.

Această accepţiune a fost consacrată ca urmare a progreselor făcute in aplicarea analizei sistemice şi a celei cibernetice in sociologie (R. Boudon, 1982). Atenţia se concentrează asupra posibilităţii de apariţie a unor situaţii critice în funcţionarea unui sistem, care tind să-i tulbure identitatea sau coerenţa şi asupra tensiunii interne spre conservarea consistenţei sistemului prin îndepărtarea, evitarea sau corectarea raporturilor sau poziţiilor care-i ameninţă integritatea sau echilibrul.

Sancţiunile sociale, pozitive sau negative, apar astfel ca acele mecanisme ale controlului social prin care se conservă integritatea normelor, se penalizează acţiunile şi se încurajează conformitatea.

În funcţie de mijloacele sau Instrumentele utilizate se distinge intre controlul prin constrângere (coercitiv) şi controlul psiho-social sau fi persuasiv.

Controlul corectiv este realizat de instituţiile juridice şi de cele investite cu asigurarea ordinii publice (L. Althusser le numeşte „aparate represive ale statului") cu ajutorul unor mijloace de forţă sau de ameninţare cu forţa (fizici sau simbolici). Se exercită asupra acelor acţiuni sau comportamente care se află sub incidenţa delincvenţei şi criminalităţii sau care sunt apreciate ca pericole importante pentru ordinea sociali şi de stat.

Controlul psiho-social constă în reglementarea şi coordonarea acţiunilor individuale sau de grup cu mijloace instituţionale (formale) sau informale.

Controlul formal constă în definirea şi instituirea de norme impersonale, instituţionalizate în regulamente sau coduri, de regulă scrise de către asociaţii sau organizaţii sociale. Ele precizează drepturi şi obligaţii ale membrilor, recompense şi pedepse (sau sancţiuni pozitive şi negative), cadrul organizatoric etc.

Menirea normelor regulamentare este triplă: coordonarea acţiunilor individuale pentru realizarea scopurilor comune, minimalizarea surselor de conflict, perpetuarea asociaţiei sau organizaţiei.

Coordonarea se referă la generarea de acţiuni colective, distribuţia în timp a acţiunilor individuale sau colective în funcţie de o ordine a priorităţilor şi a valorilor, integrarea eforturilor individuale în vederea maximizării unei funcţii-obiectiv comune.

Controlul formal sau instituţional tinde nu numai către reglementarea, ci şi spre standardizarea conduitelor instrumentale (productive) şi expresive ale oamenilor sau grupurilor, perpetuând astfel ordinea socială. Unele instituţii (cum ar fi cele ştiinţifice, artistice sau de comunicare) se concentrează mai ales asupra coordonării acţiunilor, evitând producerea de efecte de standardizare a conduitelor productive şi expresive. În general, controlul formal face tranziţia dinspre controlul coercitiv spre cel informal.

Controlul informal se realizează mal Ia nivelul rolurilor sociale dintr-un sistem şi se manifestă în mod Implicit in cadrul interacţiunilor. EI este rezultatul socializării în cadrul normativităţii sociale existente şi al învăţării sociale, adică al interiorizării sistemului de norme, de modele de comportare şi atitudini tipice pentru o societate.