Normativizarea juridică ca normă socială

CAPTOLUL I

APARIŢIA SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

1.1. Întemeietorii sociologiei

Sociologia ca ştiinţă a apărut relativ târziu: în deceniile 3-4 ale secolului XIX. Cu mult înainte de această dată, însă, numeroşi gânditori au fost preocupaţi de studierea proceselor şi a instituţiilor sociale, a elementelor constitutive ale vieţii sociale.

Din gândirea filosofilor, a economiştilor, a istoricilor s-au desprins în decursul veacurilor fragmente care încet, încet au alcătuit o matcă comună, constituind în cele din urmă o ştiinţă socială de sine stătătoare, cu obiect, metode şi rezultate proprii.

Mulţi gânditori apreciază că Aristotel (384 î. Hr.), cu celebra sa formulă “zoon politikon”, poate fi considerat ca fondator sau măcar precursor al sociologiei.

Un dialog imaginar între Platon şi Aristotel ar putea rezuma opoziţia dintre preocuparea pozitivistă a sociologiei şi preocuparea normativă a filosofiei.

Plecând de la un anumit număr de idei a priori despre valorile şi idealurile omului, Platon “ a construit” o cetate, care trebuia să permită oamenilor să realizeze acest ideal.

Aristotel, urmând o metodă exact opusă, studiază cu minuţiozitate constituirea diferitelor cetăţi ale lumii elene şi le face o tipologie, încercând să înţeleagă adevăratul lor spirit.

El porneşte,deci, de la descrierea realităţii sistemelor politice pe care le analizează pentru a stabili concluziile. Ori, ca principiu, acest demers este cel al sociologului contemporan.

Mai târziu, în epoca medievală, marile spirite s-au plasat deliberat în perspectivă platoniciană : Sf. Thomas “construia” cetatea lui Dumnezeu şi Th. Morus, cetatea ideală (Utopia).

Trebuie să aşteptăm până în secolul al XVIII-lea pentru a putea constata reluarea perspectivei empirice şi pozitiviste a lui Aristotel.

Mai multe puncte de vedere, printre care şi cel al lui Raymond Aron, susţin că Montesquieu este cel dintâi gânditor care creează o operă sociologică. În lucrarea sa, Consideraţii asupra măreţiei şi decadenţei romanilor el încearcă, pentru început, să înţeleagă cum o civilizaţie creşte, ajunge la apogeul său şi apoi intră în declin şi moare ; problemă de istoria filosofiei, pe care el o pune, însă, în termeni de sociologie istorică.

În faimoasa lucrare Despre spiritul legilor (1748), el nu încearcă să descrie regulile pe care societatea încearcă să le impună oamenilor, ci să înţeleagă “spiritul” lor, relaţiile care există între ele, conduita oamenilor şi structura societăţii, iar acestea sunt, prin definiţie, probleme sociologice.

Montesquieu încearcă să înţeleagă chiar şi diversitatea temperamentelor în funcţie de climă, veche problemă aristotelică pe care geografii şi-au pus-o la sfârşitul secolului XIX şi pe care sociologii şi psihologii şi-o pun la ora actuală, în termenii de personalitate socială .

Cel care a dat numele sociologiei şi care este unanim recunoscut ca părinte şi fondator al sociologiei ca ştiinţă este Auguste Comte (1798-1857). El susţine că există un fenomen social aşa cum există şi unul fizic numind “fizica socială”, sociologie.

În concepţia sa, “grupurile au o viaţă, o evoluţie şi o disoluţie”. Ele pot fi privite din punct de vedere static : prin analiza structurii lor, a organelor care o compun. Descrierea lor va forma prima parte a studiului sociologic şi se va chema “statică socială”.

O a doua parte se va ocupa cu funcţiunile, cu activitatea socială, cu evoluţia şi transformările succesive pe care le-au înregistrat colectivităţile de-a lungul istoriei. Aceste capitole vor constitui ,,Dinamica socială” (Discours sur l’esprit positif, 1844).

Auguste Comte se înscrie în marile spirite ale secolului al XIX- lea, care aveau ambiţia de a cuprinde într-o privire trecutul, prezentul şi viitorul umanităţii şi societăţii într-o viziune oarecum profetică, să facă o sinteză totală a omului. Pentru el, sociologia este un fel de evanghelie pozitivă pe care el are misiunea de a o propovădui.

Ştiinţele umaniste în general şi instituţiile, precizează fondatorul sociologiei, sunt supuse legii celor trei stări, care le călăuzeşte de la etapa teologică la etapa poztivă, trecând printr-o tranziţie metafizică.

Sociologul român Mihai Ralea evidenţiază inconvenientul sociologiei comtiene, faptul că fenomenul social este gândit ca find acelaşi pretutindeni. ,,Societatea la care se gândeşte Comte este umanitatea, una şi aceeaşi în toate părţile, un fel de grup abstract matematic. Sforţările sociologiei de mai târiu vor fi să arate că există o mulţime de tipuri de societăţi (…). Sociologia trebuie să le observe, să le studieze, să le clasifice” .

Charles Alexis de Tocqueville (1805-1859), numit de Henri Mendras al treilea mare sociolog al secolului XIX, demonstrează o rigoare metodologică cu adevărat modernă în studierea democraţiei americane şi a Vechiului Regim francez. Timp de trei ani, el a studiat funcţionarea la nivel local a societăţii americane şi a surprins ,,regularităţi” ce păreau a fi spiritul profund al acelei societăţi.