Normele europene de securitate socială - principii și domenii de aplicare

Carta socială europeană (1961) si

Carta socială europeană revizuită (1996)

În vederea garantării drepturilor economice si sociale, au fost adoptate o serie de convenții, dintre care cele mai importante sunt Carta socială europeană (1961), împreună cu Protocolul său adițional (1988), Codul european de securitate socială (1964), revizuit în 1990, Convenția europeană de securitate socială (1972) si Convenția europeană privind statutul juridic al muncitorului migrant (1977).

Carta socială europeană, care îsi are originile în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, ale cărei articole, respectiv 22-25, consacră un anumit număr de drepturi sociale (dreptul la muncă, dreptul la securitate socială, dreptul la concedii plătite, dreptul sindical, dreptul la protecția mamelor si copiilor), constituie corolarul Convenției Europene a Drepturilor Omului, instituind un sistem european pentru protecția drepturilor economice si sociale. Elaborarea acestui instrument internațional nu a fost lipsită de dificultăți, datorită noutății relative a acestor drepturi care, spre deosebire de drepturile civile si politice, nu si-au găsit decât relativ târziu un loc în constituțiile naționale. Pe de altă parte, diferențele considerabile existente în structurile sociale si economice ale diverselor state complică elaborarea oricărui acord internațional în acest domeniu.

Definitivarea Cartei sociale europene a durat aproape zece ani, redactorii ei care au lucrat cu asistența Organizației Internaționale a Muncii, inspirându-se, mai mult sau mai puțin, pe de o parte, din substanța Pactului ONU relativ la drepturile economice si sociale, cât mai ales din convențiile si recomandările OIM.

Dincolo de denumirea sa, Carta socială europeană nu este numai o declarație, ci reprezintă un ansamblu de norme fundamentale în domeniul muncii, angajării, relațiilor sociale si securității sociale. Semnată la Torino, la 18 oct 1961, Carta socială europeană a intrat în vigoare la 26 feb 1965. Desi numele său este Carta socială europeană, trebuie precizat că nu este vorba de o simplă declarație de principii, fiind, de fapt, o convenție internațională obligatorie pentru statele care au ratificat-o. Mai precis, după o primă parte declarativă, ce enumeră 19 drepturi sociale, a doua parte indică obligațiile ce incumbă statelor semnatare ale convenției, reluându-se acele 19 puncte. Ulterior, Carta socială europeană a fost completată prin trei protocoale, si anume:

- Protocolul adițional din 5 mai 1988, prin care se garantează noi drepturi grupate în patru articole;

- Protocolul de amendare din 21 oct 1991 prin care se restructurează procedura de control;

- Protocolul adițional din 9 nov 1995, care stabileste procedura de reclamații colective.

La 3 mai 1996, a fost adoptată Carta socială europeană revizuită, ratificată de România prin Legea nr.74 din 3 mai 1999, care înlocuieste Carta socială din 1961. Textul reuneste drepturile garantate de Carta din 1961, cu un număr de amendamente, drepturile garantate de Protocolul adițional din 1988, cât si o serie de noi drepturi, care ating, în noua redactare, un număr de 31. De altfel, Partea I a Cartei reprezintă o declarație ce determină obiectivele ce urmează a fi realizate prin aplicarea documentului internațional. pe lângă această caracteristică a nivelului de reglementare, pentru ca un stat să ratifice Carta socială europeană (revizuită) este suficient a fi acceptate 6 articole din următoarele 9 articole din cele 31 ale Părții I a Cartei: art. 1, 5, 6, 7, 12, 13, 16, 19 si 20, precum si la alegere, cel puțin 16 articole ale Părții a II-a sau 63 de paragrafe. Această tehnică poate să apară puțin ciudată, dar în materia dreptului social internațional, ea a devenit obisnuită. Inițiatorul ei a fost Organizația Internațională a Muncii (OIM) în procesul elaborării Convenției nr. 102 privind securitatea socială. Sub acest aspect, potrivit Legii nr.74/1999, România a ratificat un număr de 17 articole, respectiv 65 de paragrafe numerotate.

Eforturile Consiliului Europei au fost concentrate si asupra elaborării unor texte privind securitatea socială si asistența socială. Ca si în cazul Cartei sociale europene, elaborarea instrumentelor internaționale s-a făcut cu ajutorul experților Organizației Internaționale a Muncii. Preocupările în materie de securitate socială datează încă din anul 1953, când au fost încheiate două Acorduri interimare europene privind securitatea socială, acorduri care au fost completate, în acelasi an, printr-o Convenție europeană de asistență socială si medicală.

Codul european de securitate socială (1964)

Deschis spre semnare în aprilie 1964 si intrat în vigoare la 17 martie 1968, Codul european de securitate socială este singurul instrument ce defineste normele europene de securitate socială. El stabileste praguri (valori) minime de protecție, pe care statele trebuie să le asigure în nouă domenii de securitate socială. Pentru fiecare din aceste domenii, Codul precizează diverse condiții de acordare a indemnizațiilor (prestațiilor).

În timp ce Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 102, privind norme minime de securitate socială, adoptată în 1951, a fost destinată mai ales țărilor mai puțin dezvoltate, Codul european de securitate socială a fost adoptat cu intenția de a se institui o normă superioară de securitate socială. Acest instrument juridic internațional tinde să armonizeze sistemele de securitate socială din țările membre ale Consiliului Europei. În conținutul lui sunt enumerate astfel: