Noțiunea de cauză care înlătură caracterul penal al faptei

Capitolul I

Noţiunea de cauză care

înlătură caracterul penal al faptei

Secţiunea I

Noţiunea de cauză care înlătură

caracterul penal al faptei

în doctrina românească

Aşa cum legiuitorul poate să confere caracter ilicit unor fapte prin incriminarea lor în legea penală, tot astfel, el poate să înlăture acest caracter, în anumite condiţii, lăsând să prevaleze comandamente superioare acelora care stau la baza normei de incriminare, faptele săvârşite în aceste împrejurări vor fi considerate ca licite.

Sub denumirea de „Cauze care înlătură caracterul penal al faptei” Codul Penal alocă întregul Capitol 3, din Titlul II al Părţii sale Generale, reglementării amănunţite a unor stări, situaţii sau împrejurări, cu caracter mai puţin obişnuit, în a căror prezenţă sau context săvârşirea oricăreia din faptele prevăzute de legea penală nu mai poate imprima acesteia un caracter penal. Cu tot caracterul unitar al denumirii legale şi al reunirii normative sub aceeaşi nomenclatură a celor mai importante dintre cauzele care împiedică constituirea infracţiunii, literatura de specialitate nu a răspuns cu aceeaşi unitate nici în ceea ce priveşte terminologia folosită, nici în ceea ce priveşte fixarea termenului sau a cadrului lor de exprimare şi acţiune.

Într-o concepţie s-a susţinut că cauzele care înlătură caracterul penal al faptei- denumite în Codul Penal din 1938 „cauze care apără de răspunderea penală”- au primit o reglementare mai completă şi mai sistematică. Noul cod precizează că fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în condiţiile vreuneia din cauzele arătate în acest capitol, nu constituie infracţiune, adică nu are caracter penal. Din acest punct de vedere denumirea din noul cod este mai corectă, fiindcă ea priveşte consecinţa imediată a acestor cauze, adică înlăturarea caracterului penal şi deci a infracţiunii, iar nu consecinţa subsecventă, adică excluderea răspunderii penale.

Potrivit acestei opinii, cauzele generale de înlăturare a caracterului penal, reglementate în capitolul 3 par a prezenta un caracter exhaustiv.

Deşi reţine întemeierea tuturor cauzelor vizate pe lipsa trăsăturii esenţiale de vinovăţie, M. Basarab propune o terminologie nouă de „cauze care fac ca fapta prevăzută de lege să nu fie infracţiune”, considerând că faţă de temeiul instituirii lor, au un caracter strict personal, „ deoarece se ţine seama de ele numai faţă de persoana cu privire la care se constată”.

Secţiunea a II-a

Noţiunea de cauză care înlătură

caracterul penal al faptei

în doctrina occidentală

În literatura occidentală, în ceea ce priveşte cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, dominant este sistemul întemeiat pe recunoaşterea existenţei a două categorii diferite, atât ca denumire, cât şi ca întemeiere: al cauzelor justificative şi al cauzelor de neimputabilitate, primele reprezentând situaţii cu caracter de excepţie în care legea penală permite expres sau implicit săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru salvgardarea unor valori deosebit de importante, secundele, situaţii cu totul particulare în care fapta prevăzută de legea penală nu poate fi imputată de principiu făptuitorului..

Deşi legea penală franceză folosea( până la noul Cod penal) o expresie identică atât pentru faptele justificative, cât şi pentru cele care exclud imputabilitatea, şi anume, il n`y a crime, ni delict (situaţie similară, într-un fel, cu legea noastră penală), doctrina şi jurisprudenţa au tradus expresia de mai sus în mod diferit, după cum se referă la fapte justificative( şi care produc efecte in rem), ori se referă la cauze de neimputabilitate( şi care produc efecte in personam).

Deşi diferite ca denumire specifică în cauze justificative şi cauze de neimputabilitate tocmai în scopul evidenţierii temeiului care stă la baza recunoaşterii statutului lor juridic, pe ansamblu toate aceste cauze poartă denumirea generică de cauze exclusive de responsabilitate.

Potrivit concepţiei occidentale de tip francofon, cauzele exclusive de responsabilitate( a se înţelege de răspundere penală), se deosebesc mai întâi de scuzele absolutorii, adică de cauzele care exclud pedeapsa( denumite în literatura noastră cauze de nepedepsire). La rândul lor, ele se împart în două mari clase: cauze denumite obiective de neresponsabilitate sau fapte justificative şi cauze subiective de neresponsabilitate sau cauze de neimputabilitate.

Faptele justificative, având un caracter obiectiv, produc efecte in rem, ele făcând să dispară infracţiunea cu privire la toţi participanţii. Cauzele de neimputabilitate, având un caracter subiectiv, produc efecte in personam şi fac să dispară numai răspunderea penală a celui vizat, coautori şi complicii rămânând să răspundă.

Cele două categorii de cauze nu acţionează în aceeaşi manieră: faptele justificative nu elimină direct răspunderea penală, ci mai ales elementul legal al infracţiunii, în cazul intervenirii lor, actul pierzându-şi legalmente caracterul lor delictuos ( astfel încât aceste nu se mai constituie în mod formal nici în crimă şi nici în delict); cauzele de neimputabilitate, inerente şi exclusive persoanei făptuitorului, nu ridică caracterul ilegal al faptei săvârşite, dar atrag înlăturarea răspunderii penale pentru cel care a acţionat sub imperiul lor. De aici şi natura diferită a efectelor faţă de participanţi.

Deşi acţionează atât de diferit, realizând ca finalitate înlăturarea făptuitorului de la răspunderea penală, a fost acceptată denumirea lor comună, de cauze exclusive de responsabilitate( sau într-o accepţie mai riguroasă de „răspundere penală”).