Noțiunea, natură juridică și scopul executării silite

INTRODUCERE

Începând cu 1 ianuarie 2003 a intrat în vigoare o nouă reglementare-cadru privind colectarea creanţelor bugetare, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 644/30.08.2002, ale cărei norme metodologice de punere în aplicare sunt aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 1785/2002 publicat în Monitorul Oficial nr. 43/27.01.2003. Ordonanţa recent intrată în vigoare abrogă actul anterior de reglementare a creanţelor bugetare, Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, precum şi actele de modificare, completare şi punere în aplicare a acesteia.

Totodată trebuie precizat că în Monitorul Oficial al României nr. 530/23 iulie 2003 Partea I a fost publicată Legea pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 39/2003 privind procedurile de administrare a creanţelor bugetelor locale.

Cele mai multe dintre modificări sunt destinate a armoniza textul OG nr. 39/2003 cu cel al Ordonanţei Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, cu modificările şi completările ulterioare. Aceste modificări se referă, printre altele, la:

- răspunderea solidară pentru obligaţiile restante la bugetul local a administratorilor, asociaţilor, acţionarilor şi a oricăror alte persoane care au provocat cu rea-credinţă obligaţiile restante ale contribuabilului prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea credinţă a bunurilor acestuia sau a nedeclarării schimbării sediului;

- valorificarea bunurilor, prin executarea silită a acestora, inclusiv prin vânzare potrivit înţelegerii părţilor, făcută de către însuşi debitor, cu acordul organului de executare, astfel încât să se asigure încasarea corespunzătoare a creanţelor bugetare;

- modalităţile de plată a obligaţiilor la bugetul local şi întocmirea şi depunerea declaraţiilor de impunere, acestea fiind, după caz, declaraţii, declaraţii speciale sau deconturi.

În aceeaşi ordine de idei, Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare a fost adoptată prin Legea nr. 79/12.03.2003. Această legea nu doar aprobă O.G. 61/2002, ci o şi modifică; modificările sunt numeroase şi deopotrivă importante.

În perioada de tranziţie prin care încă trece România, mai mult decât prelungită, s-a impus adoptarea unui act normativ care să reglementeze instituţia executării silite a creanţelor bugetare.

Acest act normativ a fost Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, care la vremea adoptării sale a avut o largă aplicabilitate în practică, care reglementa în mod exclusiv executarea creanţelor bugetare. Întrucât era vorba de o reglementare specială, dispoziţiile sale au fost întregite cu prevederile de drept comun (respectiv Codul de procedură civilă), în măsura în care, Ordonanţa nu dispune altfel.

Date viind condiţiile economice şi dezvoltarea vieţii juridice, s-a impus adoptarea unui nou cadru normativ în materie - constituit, aşa cum am arătat încă din primele rânduri, de Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, care a abrogat actul anterior de reglementare a creanţelor bugetare (Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, precum şi actele de modificare, completare şi punere în aplicare a acesteia).

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE

PRIVIND EXECUTAREA SILITĂ

1.1. SCURT ISTORIC

AL EXECUTĂRII SILITE ÎN ROMÂNIA

Executarea silită ca instituţie juridică este cunoscută încă din epoca romană. La început, creditorul era îndreptăţit să-şi execute singur dreptul său. Până la sfârşitul epocii clasice ideea de execuţie silită, prin intermediul unui funcţionar public, a fost străină dreptului roman. La romani execuţia avea un caracter mai ales penal şi cu totul extrajudiciar, datornicul fiind considerat un delicvent şi răspundea cu persoana sa de plata datoriilor. O schimbare a concepţiei romane este prefigurată de Legea celor XII table în cadrul căreia execuţia îşi pierde tot mai mult caracterul său penal, spre a se concretiza în urmărirea bunurilor debitorului. Mai târziu, Legea „Poetelia Papiria” renunţă definitiv la drepturile excesive de executare asupra persoanei debitorului. Executarea silită şi-a păstrat însă în continuare caracterul său privat.

Constrângerea corporală, ca mijloc de executare silită, s-a menţinut în unele ţări ca Anglia, Franţa etc. până în epoca modernă. Astfel, de exemplu, în Franţa, calea normală de executare a hotărârilor era urmărirea bunurilor. În unele cazuri era totuşi admisă şi urmprirea persoanei debitorului şi încarcerarea acestuia pentru a o forţa să plătească. Această modalitate de executare silită s-a numit “contrainte par corps” . Constrângerea asupra persoanei putea dura între două zile şi doi ani, în funcţie de cuantumul datoriei. Printr-o Lege din 15 aprilie 1867 s-a renunţat şi în Franţa la această modalitate de executare silită.