Noul Cod de Procedură Civilă

INTRODUCERE

O societate ideala ar fi cea în care membrii ei ar respecta legile si regulile datorita propriilor principii morale si nefiind amenintati de vreo sanctiune sau pedeapsa. Cum asa ceva este imposibil de atins din cauza naturii umane, vesnic supusa greselilor, a fost necesara, înca din cele mai vechi timpuri, a instituirii de sanctiuni si modalitati de a constrânge oamenii sa respecte normele societatii în scopul bunei convietuiri si a dezvoltarii armonioase a societatii.

Asa cum în dreptul penal a fost necesara introducerea pedepselor care sa reprezinte o amenintare pentru psihicul infractorului si, fie sa-l opreasca de la a comite fapte interzise de lege, fie a-I corecta comportamentul prin reeducare, si în celelalte ramuri de drept a fost necesara gasirea unor modalitati de constrângere prin care statul sa-si exprime forta sa coercitiva.

Astfel, pe lânga numeroase modalitati de aplicare de amenzi si solicitare de despagubiri, s-a ajuns si la aplicarea executarii silite, ca masura ultima de îndeplinire a obligatiilor pe care debitorii le au fata de creditori, atunci când acestia nu vor sau nu pot sa si le îndeplineasca.

Ratiunea ce sta la baza institutiei executarii silite este faptul ca o obligatie odata asumata trebuie în mod obligatoriu împlinita, debitorul neputându-se sustrage de la ea. În caz contrar, s-ar instaura un adevarat haos în sistemul de drept, în care toti si-ar asuma obligatii doar de dragul de a obtine anumite beneficii, obligatii pe care mai apoi nu le-ar mai îndeplini niciodata.

Din punctul de vedere al dreptului financiar , institutia executarii silite face posibil ca statul sa nu piarda de pe urma contribuabililor care nu-si duc la îndeplinire obligatiile oneroase, pierderi care daca ar exista ar contribui de fapt la o stare de rau la nivelul întregii societati, care ar trebui sa suporte cumva pierderile pricinuite de unii din membrii sai.

Iata de ce o buna cunoastere a acestei institutii este folositoare nu numai practicienilor dreptului, ci si cetatenilor de rând, care în fiecare zi, prin ceea ce fac, iau parte la acte sau fapte juridice, asumându-si obligatii sau îndeplinindu-le.

Executarea silită reprezintă una din instituţiile fundamentale ale dreptului procesual civil şi o componentă importantă a justiţiei într-un stat de drept.

Încrederea publicului în actul de justiţie depinde într-o măsură importantă şi de eficacitatea mecanismelor de executare silită, fiind absolut necesar ca o hotărâre judecătorească obţinută în urma unui demers judiciar, de multe ori, de durată şi costisitor, să aibă o finalitate practică concretă, astfel încât justiţiabilul să conştientizeze beneficiile rezultate din obţinerea unui rezultat pozitiv în cadrul procesului.

În caz contrar, în lipsa unor mijloace procedurale coerente, clare, suple şi rapide care să garanteze ducerea la îndeplinire efectivă a titlului executoriu, partea ar fi în imposibilitate de a se bucura de câştigarea procesului, titlul executoriu conferind, astfel, creditorului doar un drept teoretic şi iluzoriu.

Importanţa executării silite rezidă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa europeană statuând în repetate rânduri că dreptul la un process echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunţarea hotărârii, ci până la executarea acesteia, considerând că executarea silită face parte integrantă din noţiunea de proces, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

CAPITOLUL 1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND EXECUTAREA SILITĂ

1.1. Definiţia executării silite şi caracteristicile constrângerii judiciare

Din documentele istorice rezultă că romanii au fost cei care au pus în practică, încă de timpuriu, procedura executării silite.

Iniţial, creditorul îşi executa singur dreptul său şi până la sfârşitul perioadei clasice nu era încă cunoscută instituţia executării silite printr-un organ al statului.

În dreptul roman, executarea silită avea caracter penal şi cu totul extrajudiciar şi era cunoscut ca legis actiones. Debitorul care nu plătea era considerat un delincvent şi răspundea cu persoana sa de plata datoriilor. Creditorul îl putea ucide sau vinde, iar dacă erau mai mulţi creditori, împărţeau între ei corpul debitorului, iar patrimonial acestuia era confiscat şi împărţit.

Odată cu apariţia Legii celor XII table, executarea silită a început să-şi piardă caracterul pur penal, încercându-se să se urmărească mai întâi patrimoniul debitorului pentru recuperarea datoriei, iar prin apariţia Legii Poetelia Papira au fost suprimate drepturile creditorului asupra persoanei debitorului. Astfel, în momentul contractării, debitorul dădea creditorului in mancipio, acesta din urmă obligându-se a-l emancipa după plata datoriei. La scadenţă, în caz de neplată, creditorul trebuia să-l cheme în judecată pe debitor şi, după ce obţinea o hotărâre de condamnare, era obligat să mai aştepte 30 de zile să i se facă plata voluntară. Dacă plata nu era făcută, după expirarea acestui termen, debitorul era luat de creditor şi dus în faţa magistratului şi, prin legis actio permanus iniectiorum, îi era adjudecat, addictus.