Obligația de Întreținere între Soți și între Foștii Soți

INTRODUCERE

Statul nostru acordă o atenţie deosebită familiei, oferind garanţii constituţionale care asigură înalta principialitate pe care se clădesc raporturile ce se nasc între membrii săi.

În acest sens, legea fundamentală a României, Constituţia, în art. 23, alin. 2, statuează că “statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului”. Existenţa şi evoluţia relaţiilor de familie nu poate fi concepută în afara vieţii sociale.

Funcţia economică a familiei îşi găseşte expresia în comunitatea de bunuri şi în obligaţia legală de întreţinere. Obligaţia de întreţinere impune celor ce o incubă o sarcină grea şi dificilă.

Realizarea existenţei şi pregătirii în carul familiei este prima şcoală de educaţiei. În această “şcoală” se formează deprinderi, se formează modele de viaţă.

Obligaţia legală de întreţinere are, înainte de toate, un fundament moral – etic. Ceea ce subliniază cel mai bine acest fundament este faptul că legiuitorul permite intrarea în acţiunea a obligaţiei legale de întreţinere numai dacă creditorul se află în stare de nevoie din cauza incapacităţii de a munci.

Întreţinerea legalmente datorată trebuie privită şi analizată sub ambele sale aspecte: a) dreptul creditorului exprimat în creanţă de tip special al cărui obiect îl constituie mijloacele necesare pentru educaţie, învăţătură şi pregătire profesională; b) obligaţia de tip specială, a debitorului de a furniza aceste mijloace.

Obligaţia legală de întreţinere este definită ca fiind îndatorirea impusă de lege numai persoane de a asigura subzistenţa altei persoane.

În timpul întregii sale vieţi omul este nevoit să se întreţină, viaţa fizică, existenţa intelectuală şi starea psihică depind de întreţinerea sa.

Problema întreţinerii, în general şi întreţinerea celor aflaţi în nevoie, în special, i-a preocupat pe oameni din cele mai vechi timpuri.

În perioada familiei pereche, grija pentru existenta copiilor aparţinea mamei şi rudelor sale, în cazul în care legătura conjugală lua sfârşit. Bărbatul care era prea leneş sau prea neîndemânatic pentru a putea contribui cu partea ce i se cuvenea la provizia comună, putea fi izgonit.

Asistenţa familială nu a scăpat preocupărilor legislative.

În dreptul osiro-babilonian sub imperiul codului lui Hamurabi, tatăl avea dreptul să facă nudurum sau donationes inter ninos în favoarea soţiei, fiicelor şi fiilor săi, pentru o parte din averea sa, cealaltă parte putând s-o cedeze în părţi egale fiilor, şi fiicelor sale cu obligaţia acestora de a-i acorda pensie alimentară.

În dreptul roman primitiv soţul care îşi repudia femeia, în alte cazuri decât cele prevăzute de lege, era obligat să-i lase jumătate din averea sa. În timpul imperiului, dacă divorţul se pronunţă contra femeii, bărbatul avea retentio propter liberas în baza căreia reţinea o şesime din data femeii pentru fiecare copil, fără însă a putea depăşi, jumătate din dotă.