Omorul

INTRODUCERE

O examinare cât de sumară a fenomenului criminaliăţii relevă că faptele de pericol social care compun codul penal, declarate de legea penală ca infracţiuni, se manifestă în forme deosebit de variate. În această diversitate a manifestărilor, fiecare fapt prin care se aduce atingere diferitelor relaţii, valori sau interese politice, economice, sociale sau morale ocrotite de dreptul penal, conţine un conţinut specific, adică prezintă anumite trăsături definitorii,, care îi determină o fizionomie şi individualitate infracţională proprie.

Pentru a se putea duce cu succes lupta împoriva celor mai grave manifestări antisociale prin mijloace de drept penal, potrivit principiilor fundamentale ale dreptului penal modern, este necesară incriminarea prin lege a fiecărei fapte de pericol social ca infracţiune. În acest scop, norma juridică penală conţine, potrivit structurii sale, o dispoziţie de incriminare, prin care stabileşe conţinutul specific al fiecărei infracţiuni în parte. Norma de incriminare defineşte deci conceptul juridic al fiecărei infracţiuni, în mod general şi abstract.

Faptele de pericol social declarate prin lege infracţiuni prezină însă nu numai o configuraţie infracţională variată, ci şi un grad de pericol social abstract, care diferă de la o infracţiune la alta. Aceasta impune legiuitorului să aprecieze gradul de pericol social abstract al faptei incriminate şi să stabilească pentru fiecare infracţiune în parte pedeapsa corespunzătoare acesteia.

Organizarea prevenirii infracţiunilor contra persoanei este o problemă de mare importanţă şi actualitate pe plan naţional şi internaţional determinată de creşterea infracţionalismului, de diversificarea formelor sale de manifestare şi de ridicare a criminalităţii cu grad sporit de pericol social, care fac ca sensibilitatea şi reacţia publicului faţă de o asemenea evoluţie îngrijorătoare să fie tot mai accentuată.

Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze una din infracţiunile îndreptate contra vieţii.

Este vorba de infracţiunea de omor, definită de art.174 Cod penal, care constă în uciderea unei persoane.

După cum se observă acest mod de exprimare nu reprezintă altceva decât o explicare mai precisă a denumirii marginale a infracţiunii (omorul), care este o infracţiune considerată foarte periculoasă, întrucât fără respectarea vieţii persoanei nu poate fi concepută existenţa însăşi a colectivităţii şi convieţuirea paşnică a membrilor

CAPITOLUL I

OCROTIREA VIEŢII PERSOANEI PRIN MIJLOACE

DE DREPT PENAL

Secţiunea I: Sediul infracţiunilor contra vieţii persoanei

Legile tuturor timpurilor au ocrotit persoana umană sancţionând pe cei care atentau la viaţa, integritatea corporală, libertatea şi demnitatea omului.

Omul reprezintă suprema creaţie a lumii, care prin spiritul său neobosit tinde continuu spre perfecţionare.

Viaţa este un fenomen complex. Ca formă superioară de mişcare, ea are la bază procese biologice şi psihice care îşi subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice). Mai presus de toate, viaţa este un fenomen social, o valoare socială care, reglementează din punct de vedere juridic dreptul asolut la viaţă al persoanei umane.

Problematica omului a stat întotdeauna în atenţia juriştilor, filozofilor, economiştilor, politicienilor, artiştilor etc.

Dreptul fundamenal la viaţă este recunoscut şi reglementat în numeroase documente internaţionale.

Primul act al poporului american eliberat a fost „Declaraţia de independenţă” din 4 Iulie 1776, ce proclama solemn drepul la viaţă al tuturor oamenilor: „oamenii sunt făcuţi de Creator”, se arată în declaraţie, cu anumite drepturi inalienabile, printre aceste drepturi se găseşte şi viaţa.

La 10 Decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat şi proclamat „Declaraţia Universală a drepturilor omului”, în cuprinsul căreia sunt stipulate drepturile fundamentale arătându-se, printre altele, că: „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi”; „orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la liberatea şi securitatea persoanei sale”; „nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitute”; „sclavajul şi comerţul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor”; „nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenţa sa.”

Omul şi drepturile sale nu au preocupat niciodată mai mult omenirea ca în zilele noastre.

Constituţia României adoptată în 18 septembrie 2003, reglementează şi garantează dreptul la viaţă în art.22: „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.”

Realitatea confirmă însă faptul că în societate s-au produs şi continuă să se producă acte de suprimare a vieţii omului, ceea ce este în discordanţă cu idealurile de libertate şi dreptate pentru care a luptat omenirea.

Este firesc ca bunul cel mai de preţ al omului, adică viaţa, să fie protejată şi prin intermediul dreptului penal. Astfel, infracţiunile contra vieţii persoanei sunt reglemenate într-un capitol (titlu) distinct în legislaţiile tuturor statelor. În cadrul acestui titlu, persoana este ocrotită prin norme penale, privind viaţa persoanei, integritatea corporală şi sănătatea, liertatea, onoarea sau demnitatea persoanei.