Opinii Doctrinare si Practica Judiciara Privind Infractiunea de Inselaciune

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Opinii Doctrinare si Practica Judiciara Privind Infractiunea de Inselaciune.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 3 fisiere doc de 70 de pagini (in total).

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 7 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

CAPITOLUL I
REFERINŢE ISTORICE ŞI DE DREPT COMPARAT
SECŢIUNEA I: EVOLUŢIA REGLEMENTĂRILOR PRIVIND OCROTIREA PATRIMONIULUI PRIN NORMELE DE DREPT PENAL
SECŢIUNEA II: INFLUENŢA REGLEMENTĂRILOR INSTITUITE PRIN CONSTITUŢIA DIN 1991 ŞI LEGEA 140/1996 PRIVIND MODIFICAREA CODULUI PENAL ŞI IMPLICAŢIILE LOR ASUPRA NORMELOR DE DREPT PENAL ÎN MATERIA INFRACŢIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI
SECŢIUNEA III: ELEMENTE DE DREPT COMPARAT
CAPITOLUL II
ANALIZA CONDIŢIILOR PREEXISTENTE ŞI A CONŢINUTULUI CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE
SECŢIUNEA I: CONŢINUTUL LEGAL AL INFRACŢIUNII.
SECŢIUNEA II: CONDIŢII PREEXISTENTE
A. OBIECTUL INFRACŢIUNII
1. Obiectul juridic generic
2. Obiectul juridic special
3. Obiectul material
B. SUBIECTUL INFRACŢIUNII
1. Subiectul activ. Participaţia
2. Subiectul pasiv.
C. LOCUL ŞI TIMPUL SĂVÂRŞIRII INFRACŢIUNII
SECŢIUNEA III: CONŢINUTUL CONSTITUTIV
A. LATURA OBIECTIVĂ
1. Elementul material
2. Urmarea socialmente periculoasă
3. Legătura de cauzalitate
B. LATURA SUBIECTIVĂ
1. Atitudinea psihică cu care se săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune
2. Existenţa mobilului şi scopului în săvârşirea infracţiunii de înşelăciune
CAPITOLUL III
FORME, MODALITĂŢI ŞI TRATAMENT SANCŢIONATOR AL INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE
SECŢIUNEA I: FORMELE INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE
1. Actele pregătitoare
2. Tentativa
3. Înşelăciunea – fapt consumat
4. Înşelăciunea – fapt epuizat
SECŢIUNEA II: MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE
1. Modalităţi normative
2. Modalităţi faptice
SECŢIUNEA III: TRATAMENT SANCŢIONATOR

Extras din document

CAPITOLUL I

REFERINŢE ISTORICE ŞI DE DREPT COMPARAT

SECŢIUNEA I: EVOLUŢIA REGLEMENTĂRILOR PRIVIND OCROTIREA PATRIMONIULUI PRIN NORME DE DREPT PENAL

Din toate timpurile şi în toate orânduirile sociale, legislaţiile penale au incriminat şi sancţionat sever infracţiunile săvârşite împotriva proprietăţii particulare, deosebirile datorându-se perioadei istorice şi particularităţilor proprii unei societăţi sau alteia. Normele penale din orânduirile cu exploatare de clasă nu au incriminat, însă, niciodată faptele prin care minoritatea exploatatoare spoliază fără cruţare munca celor exploataţi.

În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria şi jaful. Mai puţin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietăţii, cum ar fi: înşelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate ca delicte civile.

În perioada feudală s-a extins treptat represiunea penală. În sfera sa intrau toate faptele prin care se putea aduce atingeri patrimoniului. Furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, iar la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moarte (tes furtileus). Dacă furtul era grav, această pedeapsă se aplica de la primul.

Această asprime a pedepselor arată frecvenţa infracţiunilor şi gravitatea lor.

Sistemele de drept penal moderne deşi au eliminat unele din exagerările anterioare, au menţinut totuşi un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate infracţională îndreptate împotriva patrimoniului.

În acelaşi timp au extins cadrul incriminator şi la alte fapte specifice relaţiilor economice din societatea modernă.

În vechiul drept românesc existau reglementări foarte detaliate referitoare la aceste infracţiuni. Astfel, pravilele lui Vasile Lupu (“Cartea pentru învăţături” din 1646) şi Matei Basarab (“Îndreptarea legii”, din 1652), Codicele penale ale lui Alexandru Sturza în Moldova (1862) şi ale lui Barbu Ştirbei (1850) în Muntenia, conţineau dispoziţii cu privire la infracţiunile contra patrimoniului.

Codul penal român din 1864, deşi copiat în mare parte după Codul penal francez, cuprindea în capitolul referitor la “Crime şi delicte contra proprietăţii”, numeroase incriminări inspirate din Codul penal prusac (art. 306-380) privitoare la apărarea patrimoniului, menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.

Codul penal român de la 1936 numit “Noul cod penal Carol II” , intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1937, cuprindea această materie în Cartea II, Titlul XIV intitulat “Crime şi delicte contra patrimoniului” (art. 524-573). Sistematizat în cinci capitole astfel: Cap. I – Furtul; Cap. II – Tâlhăria şi pirateria; Cap. III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; Cap. IV – Strămutarea de hotare, desfiinţarea semnelor de hotar, stricăciuni şi alte tulburări aduse proprietăţii; Cap. V – Jocuri de noroc, loteria, specula contra economiei publice. Deci, Codul penal din 1936 a restrâns în limitele sale fireşti toate infracţiunile contra patrimoniului, grupându-le în funcţie de obiectul juridic.

În art. 553 din Codul penal “Carol al II- lea”, inclus în Titlul XIV – “Crime şi delicte contra patrimoniului”, Secţiunea VII , era incriminată înşelăciunea prin cecuri ale cărei forme ale actului de executare erau inspirate din art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului.

Atât în timpul cât a fost în vigoare Codul penal de la 1964, cât şi sub imperiul Codului de la 1936 au existat anumite infracţiuni contra patrimoniului care erau prevăzute în legi speciale, ca de pildă, în Codul Justiţiei Militare, în Codul comercial, în Codul silvic, în Codul Marinei comerciale, ş.a.

În perioada anilor 1944-1989 sau produs unele schimbări importante, legislative, în toate domeniile dreptului, dar mai ales în cel al dreptului penal, în conformitate cu ideologia vremii, şi cu modul de a concepe existenţa proprietăţii. Astfel a fost adoptat Decretul nr. 192/1950 în conţinutul căruia s-a definit noţiunea de “obştesc” şi aceea de “avut obştesc” . Prin acest act normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codului Penal din 1936 un nou capitol cu denumirea “Unele infracţiuni contra avutului obştesc”, căruia, ulterior, i s-a adus modificări, mai ales în privinţa agravării pedepselor. Acest decret a marcat momentul în care apare pentru prima oară o ocrotire discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era considerat “particular” sau “obştesc”.

Fisiere in arhiva (3):

  • Bibliografie.doc
  • Cuprins.doc
  • Lucrare de diploma.doc