Organizarea Muncii

INTRODUCERE

Prezenta lucrare a urmarit sa întreprinda studiul aspectelor principale ale organizarii si disciplinei muncii, inclusiv a raspunderii disciplinare, în temeiul normelor legale aflate în vigoare, a finalitatii social-economice, a practicii judiciare si a literaturii juridice de specialitate, cautând sa desprinda, motivat, solutia justa ce se impune în numeroasele si variatele probleme pe care le ridica acest domeniu.

S-a plecat, în aceasta lucrare, de la organizarea muncii deoarece, asa cum pe drept cuvânt s-a aratat, organizarea muncii are „aceeasi vechime cu însasi efectuarea muncii”. Daca definirea organizarii muncii ca o constanta a culturii si civilizatiei umane se impune cu forta unei axiome, nu este mai putin evident ca formele organizatorice au fost si ramân în necontenita schimbare, în functie de caracterul fiecarei orânduiri sociale, de gradul dezvoltarii fortelor si relatiilor de munca.

Dintre numerosii factori care concura la realizarea unei organizari superioare a muncii ponderea cea mai însemnata revine omului, aptitudinilor, nivelului de cultura si calificarii sale, conduitei sale, adeziunii sale la interesele superioare ale întregii societati. De aici rezulta si concluzia ca organizarea muncii în unitati este inseparabila de disciplina muncii, ceea ce a si determinat reglementarea lor împreuna, printr-unul si acelasi act normativ, Legea nr.1/1970 a organizarii si disciplinei muncii în unitatile socialiste de stat( in prezent abrogata prin Legea 53 din 2003 – Noul Cod al Muncii) .

Cât priveste disciplina muncii – ramura de o însemnatate primordiala a dreptului muncii – aceasta implica, la rândul sau, cercetarea unor numeroase aspecte, dintre care: definitia notiunii de disciplina a muncii, desprinderea caracterelor specifice ale acestei discipline, evolutia ei în timp, rolul si însemnatatea ei, caile de înfaptuire ale acesteia.

Necesitatea respectarii unei anumite ordini, a unor anumite reguli, care sa coordoneze conduita indivizilor, pentru atingerea scopului comun, se impune cu forta unui adevar evident, valabil pentru orice activitate umana desfasurata în colectiv. Desigur ca, în conditiile economice, politice si sociale din tara noastra, rolul disciplinei nu a scazut; ea îsi mentine pe deplin actualitatea si importanta sa.

Imediat dupa decembrie 1989, prin Decretul lege nr. 147/1990, modificându-se art. 10 din Codul Muncii, s-a stabilit ca „relatiile de munca sunt asezate pe principiul însusirii liber consimtite si aplicarii cu consecventa a disciplinei muncii. Respectarea cu strictete a ordinii si disciplinei la locul de munca constituie o obligatie a fiecarui salariat din întreprinderi si institutii”.

În acelasi sens, prin contractul colectiv de munca unic la nivel national s-a prevazut: „confederatiile sindicale semnatare recunosc dreptul patronilor de a stabili, în conditiile legii, raspunderea disciplinara sau patrimoniala a salariatilor care se fac vinovati de încalcarea normelor de disciplina a muncii sau aduc prejudicii unitatii”.

Un alt aspect tratat în aceasta lucrare îl reprezinta raspunderea disciplinara. Încalcarea cu vinovatie de catre persoanele încadrate în munca a normelor legale, regulamentului intern, contractului individual de munca sau contractului colectiv de munca aplicabil, ordinelor si dispozitiilor legale ale conducatorilor ierarhici si, deci, a disciplinei muncii, constituie o abatere disciplinara. Aceasta abatere atrage raspunderea disciplinara si, ca urmare, aplicarea unor sanctiuni disciplinare, în scopul de a constrânge si reeduca pe cel vinovat pentru adoptarea unei atitudini corecte fata de munca prevenind, totodata, pe ceilalti membri ai colectivului asupra consecintelor unor comportari negative la locul de munca.

În situatia în care, în acelasi timp, nesocotirea disciplinei muncii cauzeaza pagube materiale unitatii, ori constituie si o încalcare a raporturilor de drept administrativ sau prezinta un pericol social mai grav, la raspunderea disciplinara se adauga, dupa caz, o raspundere materiala, contraventionala sau chiar penala.

Temeiul legal al raspunderii disciplinare pentru persoanele încadrate în munca în unitatile de stat a fost art. 100 al. 1 din Codul Muncii anterior , corespunzator art. 13 al. 1din Legea 1/70, prin care se precizeaza ca abaterea disciplinara, de natura sa atraga raspunderea disciplinara si aplicarea de sanctiuni cu caracter disciplinar consta în : „Încalcarea cu vinovatie de catre cel încadrat în munca – indiferent de postul pe care îl ocupa – a obligatiilor sale, inclusiv a normelor de comportare”.

Raspunderea disciplinara constituie o cale juridica, proprie dreptului muncii, de asigurare a disciplinei muncii, ea constituie, totodata, una din formele raspunderii juridice.

Încheierea contractului de munca implica îndatorirea partilor de a respecta, în mod ferm, orice norme generatoare de obligatii de serviciu, cuprinse în Codul Muncii, alte acte normative, în regulamentul de ordine interioara sau în regulamentul de organizare si functionare, în instructiunile si dispozitiile organelor de conducere ale unitatii si, acolo unde este cazul, în statutele disciplinare.

Subiectul referitor la raspunderea disciplinara trateaza, pe lânga trasaturile, elementele constitutive si cumulul raspunderii disciplinare cu alte forme ale raspunderii juridice si sanctiunile disciplinare, cu clasificarea lor si procedura aplicarii si executarii acestora, inclusiv caile de atac si reabilitarea salariatilor sanctionati disciplinar.