Organizația Internațională a Muncii

1. Considerații generale asupra dimensiunii europene a dreptului politicilor sociale

Politica socială a Uniunii Europene este formată dintr-un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat și multiplicat pe parcursul timpului și care acționează în acele sectoare de activitate ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală și socială. Permanenta preocupare a comunității europene pentru aspectele de politică socială – începută cu Tratatul de la Roma (1957) - a dus, în timp, la crearea unui „model social european” .

Unul din momentele cele mai importante ale evoluției acestui model se situează în jurul anului 2000, când se face trecerea de la o abordare bazată pe minimizarea consecințelor sociale negative ale schimbării structurale, la o abordare ce are în vedere modernizarea sistemului social european și investiția în capitalul uman – altfel spus, se trece de la o abordare cantitativă (minimizarea consecințelor) la una calitativă (investiția în oameni).

De asemenea, o caracteristică importantă a politicii sociale este delegarea responsabilităților de atingere a obiectivelor comunitare către Statele Membre. Obiectivul acestei politici îl constituie ameliorarea condițiilor de viață și de lucru, , promovarea egalității de șanse și asigurarea unei protecții sociale minimale în interiorul spațiului comunitar. Pentru aceasta, UE are la îndemână Fondul Social European (FSE), o serie de programe comunitare și normele juridice din Tratat care completează legislațiile naționale.

Dimensiunea socială a Pieței Interne comunitare a impus instaurarea unui „dialog social” între partenerii sociali reuniți la nivelul UE. Conceptul a fost introdus în 1985 prin Actul Unic European și semnifică faptul că partenerii sociali trebuie să participe la realizarea Pieței Interne și la concretizarea dimensiunii sale sociale.

Pentru a concretiza această „dimensiune socială”, Consiliul European a adoptat în decembrie 1989 „Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor” (acceptată atunci de 11 din cele 12 state membre, deoarece Marea Britanie a refuzat semnarea documentului).

Tratatul de la Maastricht a lărgit competențele Comunității în domeniul social, a extins acțiunea FSE și a introdus un nou capitol privind educația și formarea profesională. Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a decis că statele membre trebuie să-și coordoneze politicile și acțiunile sociale, cu accent pe cinci domenii: promovarea investițiilor în formarea profesională, realizarea unei creșteri economice care să genereze noi locuri de muncă, reducerea costurilor salariale indirecte, eficientizarea politicii forței de muncă și adoptarea unor măsuri ferme în favoarea grupurilor sociale puternic afectate de șomaj.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, „Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor” a fost acceptată de către toate cele 15 țări membre ale UE, devenind astfel parte din acquis-ul comunitar în domeniul social .

2. Istoricul, evoluția și OIM în dezvoltarea relațiilor de muncă

După patru ani de război mondial, de luptă și moarte, de foame și mizerie, de teamă și îndoială, omenirea anilor 1918-1919 înțelegea, încearcă să înțeleagă, cât nu era prea târziu, când încă mai era copleșită de amintiri apocaliptice, că trebuie – necesar și imperios – să-și construiască un sistem de apărare împotriva întunecărilor fanatice . Așa, s-a născut, în mod semnificativ, prin Tratatul de Pace de la Versailles, Societatea (Liga) Națiunilor și Organizația Internațională a Muncii (OIM). Destinul acestora a fost însă diferit. Societatea Națiunilor – prin ineficiența sa în împiedicarea declanșării celui de-al doilea război mondial – a eșuat, în timp ce OIM a împlinit nouă decenii de activitate în slujba ideilor progresului social și al păcii .

Crearea Organizației Internaționale a Muncii, la 11 aprilie 1919, constituie rezultatul indiscutabil al unui proces îndelungat de afirmare a idealurilor sociale, care a cunoscut intensități semnificative de-al lungul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, până în preajma primului război mondial. Revoluția industrială, declanșată inițial în Occidentul european, a avut un impact deosebit asupra condițiilor de muncă și viață ale proletariatului, generând multiple consecințe negative de ordin economico-social. Acceptarea ideii necesității unor reforme în direcția schimbării unei asemenea situații, atât de teoreticieni, cât și de militanții sociali, se lovea de faptul că orice măsuri de acest gen ar fi avut consecințe inevitabile asupra costurilor de producție și ar fi dezavantajat industria în țara în care s-ar fi aplicat, în raport cu concurenții mai puțin preocupați în acest sens. Singura soluție acceptabilă era considerată, în consecință, rezolvarea uniformă, la nivelul unui număr cât mai mare de state, pe calea acordurilor internaționale, a problemelor sociale vizând ameliorarea condițiilor de muncă, reducerea zilei de muncă, recunoașterea unor drepturi lucrătorilor etc.