Organizații europene și euroatlantice interguvernementale

Introducere

Organizaţiile internaţionale sunt definite ca asociaţii ale statelor, create pentru a îndeplini obiective stabilite prin tratatele constitutive şi dotate cu structuri care le permit să adopte acte proprii, acţionând independent de fiecare stat membru.

Organizaţiile internaţionale sunt caracterizate de mai multe elemente, şi anume: au carater interstatal, sunt create de state prin tratate internaţionale, pe baza voluntară, au organe permanente, dispun de voinţă autonomă, au competenţe proprii şi urmăresc realizarea coperării între state pentru promovarea unor interese comune.

La originea oricărei organizaţii internaţionale se află un act convenţional, negociat şi încheiat de subiectele de drept internaţional care o creează.

Una din caracteristicile care disting organizaţiile internaţionale de state este că ele primesc, prin tratatele prin care sunt create, o competentă specifică in anumite domenii de activitate pentru a exercita funcţii determinate. În stransă legatură cu competenţele funcţionale, o altă caracteristică a organizaţiilor internaţionale este că o serie de acte adoptate de ele le angajează ca organizaţii, ele pot fi atribuite ca atare independent de alte state. O altă caracteristică importantă a acestora este că activitaţile lor sunt reglementate direct de dreptul internaţional.

Între unele organizaţii internaţionale există şi anumite forme de dependente. O realaţie de dependenţă există între Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Societatea Financiară Internaţională.

Organizaţiile internaţionale pot fi clasificate după mai multe criterii:

- După aria de actiune în raport de numărul statelor participante sunt organizaţii internaţionale cu vocaţie universală, destinate să cuprindă toate statele lumii;

- După obiectul lor, general sau specializat, sunt organizaţii cu obiect general, referitoare la cooperarea dintre statele membre în numeroase domenii ale vieţii internaţionale;

- După posibilitatea statelor de a deveni membre ale organizaţiei, există organizaţii deschise în care pe langă membrii originari pot participa şi alte state, conform deciziei lor, desigur asumându-şi obligaţiile de membru.

În Europa au fost create Uniunea Occidentală în 1948 devenită Uniunea Europei Occidentale din 1954, Consiliul Europei în 1949, NATO în 1949, OECE în 1948 devenită OCDE în 1961, CSCE în 1975 devenită OSCE în 1994, pe care le vom analiaza pe larg în capitolele ce urmează.

Capacitatea fiecărei organizaţii, ca subiect de drept internaţional avand un caracter funcţional, constă în competenţele şi funcţiile atribuite prin tratatul constitutiv, cele care prin implicaţie decurg din scopurile şi obiectivele organizaţiei şi cele care s-au stabilit prin practica dezvoltată în activitatea ei.

Organizaţiile internaţionale sunt create pentru a îndeplini anumite funcţii în viaţa internaţională. Principalele funcţii ale acestora sunt:

1.Organizarea cooperării între state în domenii de interes comun;

2.Definirea şi dezvoltarea normelor de comportament în relaţiile dintre state;

3.Armonizarea intereselor şi reglementarea intereselor dintre statele membre;

4.Prestări de serviciu în beneficiul statelor membre;

5.Solicitarea din partea statelor către organizaţii de a desfăşura activităţi legate de interese specifice, individuale sau de grup.

În îndeplinirea acestor funcţiuni, organizaţiile internaţionale rămân compatibile cu modelul de cooperare bazat pe statele suverane.

Organizaţiile internaţionale au reflectat cerinţele şi condiţiile în care au fost create şi au funcţionat. Există o tendinţă constantă de adaptare a lor la noile cerinţe ale relaţiilor internaţionale, la schimbările care intervin în lume, chiar dacă uneori acest proces este greoi şi sinuos, întâmpinând opoziţia unora din membrii organizaţiilor.

Capitolul I

Consiliul Europei. Scurt istoric

La propunerea Franţei, 10 tări europene semnează în 1949 Tratatul de la Londra pe baza căruia ia fiinţă Consiliul Europei, cu sediul la Strassbourg. În prezent, organizaţia cuprinde majoritatea statelor europene (printre care şi România); toate statele membre ale Uniunii Europene sunt şi membre ale Consiliului Europei.

Consiliul Europei are un rol consultativ. Organizaţia se poate mândri cu câteva realizări deosebit de importante, dintre care se detasează adoptarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului urmată de constituirea Curtii Europene a Drepturilor Omului, mecanism juridic ce garantează un nivel minim de respectare a drepturilor fundamentale de către administraţiile şi tribunalele democraţiilor europene şi permite examinarea recursurilor individuale ale cetăţenilor împotriva propriilor jurizdicţii naţionale. Mai remarcăm semnarea în 1980 a convenţiei privind cooperarea transfrontalieră a colectivităţilor locale.

Dintre nerealizările acestei organizaţii pot fi enumerate: tensiunile existente încă în problema minorităţilor din state ca Belgia, ţările baltice, eşecul stabilirii prin compromis a frontierelor geografice dintre Europa şi Asia şi a încadrării fostelor state sovietice într-un continent sau altul, problemă direct legată de accesul acestor state în Consiliul Europei cu drepturi depline.

Organele Consiliului Europei sunt Adunarea Parlamentară, compusă din parlamentari naţionali, care votează rezoluţii fiind transmise apoi Comitetului de miniştrii, organ de decizie format din Miniştrii de externe ai tărilor membre, care decid în unanimitate. Organului deliberativ şi celui de decizie li se adaugă un purtător de cuvânt al democraţiei locale, Congresul autorităţilor regionale şi locale.