Particularități Tactice ale Audierii Persoanei Vătămate

INTRODUCERE

Unii autori arată că între faptuitor, faptă şi victimă deseori există un raport de cauzalitate complex, susţinând ca şi alţi cercetători, ideea desprinderii unei noi discipline, denumită „Victimologie”.

Consideraţiile de ordin victimologic care cercetează relaţiile dintre criminal şi victima sa, aparţin avocatului român Beniamin Mendelsonh.

Odată cu apariţia omului au apărut şi regulile de comportament ale acestuia în cadrul comunităţii. Dezvoltarea societăţii umane a impus o armonizare a intereselor şi acţiunilor individului cu interesele colectivităţii. Nerespectarea intereselor comunităţii de către indivizii ce o compuneau, a dat naştere la incidente şi conflicte.

În scopul evitării acestora, societatea a fost interesată în elaborarea unor reguli de comportament în raporturile dintre membrii ei, numite norme. Aceste norme cuprind drepturi şi obligaţii ale individului în societate.

În cazul nerespectării normelor comunitatea a elaborat şi aplicat sancţiuni. Sancţiunile sunt măsuri de constrângere a indivizilor pentru a respecta normele ce reglementează raporturile din societate.

Pe măsură ce societatea umană a evoluat, normele, iniţial nescrise, au fost menţionate şi adunate în coduri şi legi.

Cele mai cunoscute norme din istoria civilizaţiei umane sunt cunoscute sub denumirea de „CODUL LUI HAMURABI“. Acestea au fost elaborate în timpul domniei lui HAMURABI (1728 – 1686 î.e.n.) Cele 10 porunci din Biblia creştină au constituit un ansamblu de norme foarte importante în evoluţia societăţii umane.

În perioada antică a istoriei universale, atât în Egipt cât şi în Grecia, apar reglementări juridice foarte clare.

Evul Mediu, dar cu deosebire, Evul Modern, au evidenţiat teoreticieni de marcă ai unei noi ştiinţe ce avea să cunoască până în zilele noastre o continuă dezvoltare şi perfecţionare, ştiinţă de sine stătătoare numită CRIMINOLOGIE.

Criminologia a fost definită, ca ştiinţă, în diverse moduri în decursul dezvoltării sale în timp.

Astfel, criminologul francez J. Leaute, în lucrarea sa „Criminologie et science penitenciaire“ (Paris – 1972, pag. 11) susţine că „ştiinţa criminologiei este ştiinţa care se ocupă cu studiul ansamblului fenomenului criminal“.

Criminologii americani D. Cressey şi E. Sutherland afirmă despre criminologie că este „ştiinţa care studiază criminalitatea ca fenomen social, în special cauzele acesteia şi mijloacele de luptă împotriva acestui fenomen“.

Dintre criminologii români, menţionăm definiţia care este dată de R. M. Stănoiu în lucrarea sa „Introducere în criminologie“ (Ed. Academiei, Bucureşti, 1989) şi care arată: „criminologia este o ştiinţă care studiază fenomenul social al criminalităţii în scopul prevenirii sale“. În acelaşi sens s-au pronunţat şi alţi autori.

Valerian Cioclei, în cartea sa „Manual de criminologie“ (Ed. ALL, 1998, pag. 57) defineşte această ştiinţă astfel: „criminologia reprezintă ansamblul cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă pe de o parte cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a acestuia, iar pe de altă parte cu evaluarea practicii anti-criminale, în scopul optimizării acesteia“.

După cum putem observa, din studierea definiţiilor date criminologiei, dar şi din lucrările criminologilor români şi străini, nu a existat preocupare specială pentru studiul victimelor.

Pentru criminologii români, obiectul cercetării criminologice a fost fenomenul criminal (constituit din crimă, criminal şi criminalitate) şi practica anticriminală.

Dintre autorii români care au abordat subiectul „victimă“ în lucrările lor, menţionăm pe prof. Tiberiu Bogdan şi Ioan Sântea, care în 1988 au publicat lucrarea „Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar.“

În lucrarea „Victima şi agresorul“ de Iancu Tănăsescu şi Bujor Flăcescu este abordată problematica victimei şi a agresorului.

De asemenea, Gh. Nistoreanu şi C. Păun în lucrarea „Criminologie“ (Ed. Europa Nova, 1996, pag. 25), abordează pe scurt problematica victimei infracţiunii.

Alţi autori arată că: „în ultimele decenii, criminologia şi-a făcut propriul concept, anume VICTIMA, persoană împotriva căreia sau a intereselor căreia se săvârşeşte crima. În plus victima şi procesul de victimizare, adică alegerea victimei sau căderea în rolul de victimă, nu este numai o întâmplare, ci şi un proces mai complex“.

CAPITOLUL I

VICTIMA ŞI VICTIMOLOGIA DIN PERSPECTIVĂ ETIOLOGICĂ ŞI JURIDICĂ

1.1 Victima – persoană fizică

Victima (persoana vătămată) poate să fie o persoană fizică sau juridică. Oricine ştie despre săvârşirea unei infracţiuni, poate, şi în anumite cazuri este obligat prin lege să sesizeze organele de urmărire penală . Orice persoană fizică care a suferit de pe urma infracţiunii poate formula plângere şi să devină astfel parte în procesul penal.

Pentru aducerea la cunoştinţa autorităţilor săvărşirea unei infracţiuni nu se cere persoanei fizice capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi deci şi minorul poate face sesizări cu caracter penal .

Codul de procedură penală al României denumeşte pe cel ce sesizează organele de urmărire penală, denunţător (art. 180) sau persoană vătămată (art. 181), după cum sesizarea porneşte de la o persoană care are doar cunoştinţă despre vreo încălcare a legii penale, fără să fi suferit vreo vătămare, sau încunoştinţarea organului de urmărire penală este făcută de însăşi persoana căreia i s-a cauzat prin infracţiune o vătămare.

Din textul legii rezultă însă că sunt persoane, altele decât persoana vătămată, ce pot face plângere în numele acesteia în procesul penal: reprezentantul legal pentru minor, curatorul pentru persoana aflată sub curatelă, soţii unul pentru celălalt şi copiii majori pentru părinţii lor. Poziţia acestor persoane, care n-au suferit de pe urma infracţiunii, dar care pot face plângere şi sta în proces, este aceea de mandatari legali ai persoanei vătămate. Ele sunt deci reprezentanţii legali ai acelora care au suferit de pe urma infracţiunii şi care din diferite imprejurări nu îşi pot susţine interesele lor în faţa instanţei.

Astfel, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă. Acest principiu este înscris şi în Codul familiei în art. 105 privitor la drepturile şi îndatoririle părinţilor de a administra bunurile copiilor minori şi de a-i reprezenta în actele civile până la împlinirea vârstei de 14 ani.

În afară de ocrotirea persoanelor incapabile, înscrierea în lege a facultăţii pe care o au anumite persoane de a formula plângere penală în numele altora a fost determinată şi de alte motive . Legile ţării noastre ocrotesc unitatea familiei (art. 1 din Codul familiei), iar anumite drepturi se exercită în interesul comunităţii familiale.