Percheziția Domiciliară

Abrevieri

alin. – alineat(ul)

art. – articol(ul)

CEDO - Convenţia Europeana a Drepturilor Omului

C. pen. – Codul penal

C. proc. pen. – Codul de procedură penală

ed. – ediţia

Ed. – Editura

lit. – litera

op. cit. – opera citată

ibidem - în acelaşi loc

idem - acelaşi autor

pag. – pagina

pct. – punct

vol. – volum(ul)

Percheziţia domiciliară

Secţiunea 1. Cadru legislativ.

Începând cu anul 1990, dispoziţiile procesual-penale în materia percheziţiei au suferit o serie de modificări adoptate, în principal, prin următoarele acte normative: Decretul-Lege nr. 12/ 1990, Legea nr. 32/1990, Legea nr. 104/1992, Legea nr. 45/ 1993 şi Legea nr. 141/1996.

Urmare acestor numeroase modificări, astfel cum s-a prevăzut în articolul IV al Legii nr. 141/1996, Codul de procedură penală a fost republicat.

În reglementarea anterioară, percheziţia, în faza de urmărire penală, putea fi dispusă de către organul de urmărire penală, respectiv procurorul, iar în faza de judecată de către instanţa de judecată.

Percheziţia putea fi totuşi efectuată în lipsa autorizării procurorului sau a instanţei de judecată, în caz de infracţiune flagrantă ori dacă persoana la domiciliu căreia urma a fi efectuată percheziţia consimţea în scris la aceasta.

Legea nr. 281/2003 şi-a propus să armonizeze prevederile C. de proced. pen. cu principiile, recomandările şi reglementările cuprinse în documentele internaţionale în domeniul justiţiei penale şi să transpună în legislaţia naţională prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Schimbarea cea mai importantă, produsă în urma acestei modificări a C. de proced. pen. a constat în faptul că judecătorului i-a revenit competenţa exclusivă de a autoriza efectuarea percheziţiei, atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată.

În contextul acestor frecvente schimbări legislative, noile atribuţii ale instanţelor judecătoreşti au creat în mod obiectiv dificultăţi în interpretarea şi aplicarea unitară a textelor de lege.

Secţiunea a 2-a. Definiţia şi importanţa percheziţiei.

2.1. Definiţia percheziţiei.

Întrucât C. de proc. penală nu defineşte percheziţia, teoria a încercat definirea acesteia, rezultând mai multe formulări.

Prin stricta interpretare a art. 100 alin. (1) C. de proc. pen., rezultă că percheziţia se va efectua atunci când există sau se presupune în mod întemeiat şi nu dubitativ, că ar exista un obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă şi că aceasta s-ar afla în posesia unei persoane fizice sau juridice care, deşi a fost invitată să le prezinte sau să le predea, tăgăduieşte deţinerea sau posesia acestuia ori refuză să-l predea la cererea organelor judiciare, precum şi atunci când pentru descoperirea şi strângerea probelor instanţa de judecată o dispune.

Astfel, percheziţia constă în căutarea asupra persoanei, în locuinţa sau locul ei de muncă, în autoturism ori în locurile deschise publicului, a obiectelor, valorilor şi înscrisurilor a căror existenţă ori deţinere este tăgăduită, în vederea descoperirii şi administrării probelor necesare soluţionării juste a cauzelor penale.

O altă definiţie stabileşte că percheziţia este un act procedural constând în căutarea şi ridicarea unor obiecte care conţin sau poartă urme ale unor infracţiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor cunoscute sau necunoscute organului judiciar şi care pot servi la aflarea adevărului, aceasta făcând parte din procedeele de investigaţie, din activitatea de strângere a mijloacelor de probă cunoscute şi de descoperire a altor mijloace de probă.

În procesul penal, pentru probarea săvârşirii infracţiunii, este necesar să fie descoperite, examinate şi păstrate până la soluţionarea cauzei obiecte, înscrisuri, valori şi alte bunuri care au legătură cu infracţiunea respectivă şi care, în cele mai multe cazuri sunt ascunse de către făptuitor sau de alte persoane, ori persoanele care le deţin refuză să le pună la dispoziţia organului de urmărire penală.

Percheziţia este activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală cu o pondere deosebită în investigarea oricărei infracţiuni. Atât literatura de specialitate, cât şi practica judiciară subliniază faptul că aproape nu există cauză penală în care să nu se impună efectuarea percheziţiei pentru descoperirea şi ridicarea de obiecte, înscrisuri sau valori necesare probării activităţii infracţionale şi, implicit, a vinovăţiei.

De asemenea, percheziţia mai are menirea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin săvârţirea infracţiunii. Ca activitate tactică, percheziţia constituie, pe de o parte, un mijloc eficace în procesul descoperirii de obiecte, valori de mare importanţă pentru evidenţierea vinovăţiei infractorului, dar, pe de altă parte, ea reprezintă o imixtiune în drepturile cetăţenilor, o constrângere a persoanelor percheziţionate în exercitarea drepturilor lor de folosinţă a unor clădiri sau porţiuni de teren.

Totodată, în cadrul procesul penal, percheziţia constituie un procedeu auxiliar de descoperire şi strângere a unor mijloace de probă în vederea atingerii scopului acestuia, pentru descoperirea altor mijloace de probă decât cele căutate, respectiv a unor noi elemente de fapt care pot servi la aflarea adevărului, conservarea mijloacelor de probă descoperite cu prilejul desfăşurării percheziţiei, dar şi a celor pe care persoanele în cauză le predau de bunăvoie la cererea organelor judiciare.