Politica Comunitară în Materia Concurenței

INTRODUCERE

Economia de piaţă este o formă modernă de organizare a activităţii economice, în cadrul căreia oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient, în concordanţă cu regulile dinamice ale pieţii. Principiile care asigură funcţionarea eficientă a mecanismelor economiei de piaţă sunt: prevalarea, garantarea şi dezvoltarea proprietăţii private; formarea liberă (liberalizarea) a tuturor categoriilor de preţuri; menţinerea unui prag funcţional al proceselor de agregare structurală a proprietăţii private din economie; intervenţia statului exclusiv prin instrumentele economiei de ajustare.

Politicile economice trebuie să fie exclusiv indicative, informaţionale; transparenţa şi penetrabilitatea pieţelor (libera circulaţie a bunurilor, informaţiilor şi factorilor de producţie). Trăsăturile definitorii ale economiei de piaţă performantă sunt: caracter predominant industrial al structurii; criteriul avantajului comparativ de specializare nu mai operează din perspectiva înzestrării proprii cu factori de producţie ci, mai ales din perspectiva posibilitaţii economice de acces la factorii de producţie; dinamica ridicată a inovaţiei tehnologice;

Pentru a conduce la crearea unui mediu de afaceri predictibil, viabil şi deschis, politica în domeniul concurenţei trebuie completată cu o viziune corectă privind politica comercială. Instrumentele de politică comercială trebuie folosite în combinaţie cu alte măsuri de politici macroeconomice pentru a creşte competitivitatea produselor româneşti, a reduce deficitul balanţei comerciale, a încuraja oferta agregată etc. Din acest motiv România trebuie să implementeze un mix optim de măsuri în domeniul comercial, pentru a echilibra balanţa comercială şi a contribui astfel la stabilitatea macroeconomică.

Lucrarea prezentă a fost elaborată pe baza cunoştinţelor acumulate la disciplinele de specialitate, a metodologiei ştiinţifice în abordarea politicilor economice.

La capitolul 1 sunt prezentate aspecte generale privind politica comunitară a concurenţei. Se au în vedere patru caracteristici esenţiale ale acesteia: obiectivele, principiile şi regulile economice de bază, etapele dezvoltării. La capitolul 2 instituţiile care reglementează şi gestionează politica de concurenţă. Capitolul 3 tratează aplicarea de către România a politicii comunitare a concurenţei. Pe baza datelor teoretice prezentate în acest capiol este prezentat un studiu de caz privind concurenţa. Ultima parte a lucrării defineşte ansamblul concluziilor şi propunerilor prin care se trasează posibilele intervenţii ale instituţiilor comunitare de concurenţă, ceea ce impune creşterea gradului de implicare şi de specializare a instanţelor româneşti în domeniu

CAPITOLUL 1.

ASPECTE GENERALE PRIVIND POLITICA COMUNITARĂ A CONCURENŢEI

Concurenţa exprimă comportamentele specific ale agenţilor de piaţă în condiţiile manifestării liberei iniţiative, raporturi foarte dinamice intre numeroşi participanţi la actele de vânzare-cumpărare, fiecare căutând să obţină condiţii mai bune de achiziţonare de factori de producţie, de desfacere, în scopul obţinerii de avantaje. Ca urmare, concurenţa apare numai în condiţiile existenţei autonomiei de decizie a agenţilor economici care participă la acţiunile de piaţă şi care se realizează pe baza proprietăţii private. Astfel, proprietatea privată apare atat ca suport al liberei iniţiative ce generează oferta şi cererea pe piaţa, cât şi ca o condiţie a manifestării concurenţei ce devine chiar o formă de concretizare a liberei iniţiative în confruntarea dintre subiecţii pieţei

Raţiunea principală de a fi a politicii în domeniul concurenţei este determinată de faptul că piaţa nu poate, în mod natural, să funcţioneze normal, fiind necesare intervenţii din afară, care să-i asigure o evoluţie corespunzătoare. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piaţă şi concurenţă în garantarea bunăstării consumatorilor, în realizarea unor repartiţii optime a resurselor şi în oferirea unei motivaţii puternice privind creşterea eficenţei şi a nivelului tehnic şi calitativ al producţiei. Totodată, principiul economiei de piaţă deschise nu implică existenţa unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare al pieţelor, ci dimpotrivă, impune menţinerea unei vigilenţe constante, pentru a permite mecanismelor pieţei să funcţioneze corect. Acest lucru devine cu atât mai necesar în actualul context mondial, al globalizării, caracterizat prin adâncirea integrării la nivelul pieţelor

Politica de concurenţă are ca scop punerea în practică şi prezentarea unui sistem ce permite o concurenţă fără distorsiuni în interiorul unui spaţiu economic.

Factorii care au contribuit la introducerea de reguli în domeniul concurenţei sunt de natură diversă şi au îmbrăcat diferite forme în timp. În diferite ţări europene, de la începutul secolului al XX-lea, reglementările în domeniul concurenţei au căutat să asigure un echilibru între beneficiile economice generate de colaborarea dintre firme şi riscurile politice şi economice pe care aceasta le implică. Atât în Germania, cât şi în Japonia (cât şi în cazul S.U.A) după al doilea razboi mondial, forţele aliate au impus o legislaţie anti-monopol cu scopul de a restrânge puterea unor uriaşi financiari-industriali, care susţinuseră eforturile de război ale acestor ţări. Din motive similare, prevederi anti-trust au fost introduse şi în Tratatul CECO, semnat la Paris în 1954, care, spre deosebire de Tratatul CEE, a inclus de la început şi reglementări privind controlul concentrărilor.

În cazul Comunităţii Europene, regulile au fost introduse în 1957, prin Tratatul CEE, dar din raţiuni diferite. În acest caz, regulile privind concurenţa au servit pentru a asigura faptul că restricţiile – tarifare şi netarifare – existente în cadrul relaţiilor comerciale dintre ţările membre şi anulate prin acest tratat, nu vor fi înlocuite de carteluri între companii din diferite ţări.

Conform reglementărilor comunitare, politica în domeniul concurenţei nu este privită ca un scop în sine, ci ca o condiţie necesară realizării pieţei interne. Astfel, Art.3(g) al TCE subliniază faptul că scopul urmărit este de a permite instituirea unui ,,regim care să asigure faptul că, în cadrul pieţei unice, concurenţa nu este distorsionată’’.

Istoria politicii în domeniul concurenţei reprezintă o ,,poveste fascinantă’’, care implică apariţia şi consolidarea unui cadru reglementar şi instituţional bazat pe raporturi interinstituţionale strânse; actuala formă a politicii de concurenţă reprezintă rezultatul sinergic al convergenţei dintre dinamica internă a politicii şi existenţa unor factori exogeni diverşi, de natură politică, economică sau instituţională

La momentul lansării politicii de concurenţă, cu excepţia Germaniei, statele membre aveau reglementări în acest domeniu mult mai puţin riguroase decât cele menţionate de Tratatul CEE. Astfel Beglia şi Luxemburg nu aveau o asemenea legislaţie, în vreme ce Olanda beneficia de o lege privind concurenţa (Economic Competition Act), din 1956, dar care impunea foarte puţine restricţii. În Italia monopolurile şi practicile restrictive erau reglementate de Codul Civil, în vreme ce în Franţa, legislaţia specifică era detaliată dar extrem de lejeră în ceea ce priveşte reglementarea practicilor restrictive. Ca atare, Germania era singurul stat membru care avea o legislaţie articulată în domeniul concurenţei.

Urmare a acestei eterogenităţi, statele membre au trebuit să facă eforturi în direcţia adoptării unor reguli procedurale prin care să poată fi puse în aplicare prevederile din Tratatul CEE, înainte de expirarea perioadei de trei ani, prevăzută în tratat. În cele din urmă statele membre au ajuns la un conses privind conţinutul acestor reguli procedurale, astfel încat în 1962 acestea au fost adoptate, acordul respectiv fiind cunoscut sub denumirea de Regulamentu 17-62. A devenit atunci foarte clar că redactarea regulilor a fost făcută într-o asemenea manieră încât controlul acestei politici sa rămână la nivel supranaţional, respectiv la nivelul Comisiei. Astfel politica de concurenţă a devenit ,,prima politică sectorială autentic supranaţională’’, care reflectă poziţia Comisiei şi a eforturilor făcute în direcţia realizării unei politici comune, nu doar coordonate în comun.