Politica de mediu a Uniunii Europene

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Apărută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor 1970, preocuparea pentru

mediu dobândeşte un caracter distinct odată cu semnalarea, de către Clubul de la Roma, a

diminuării resurselor naturale şi a deteriorării rapide a calităţii apei, aerului şi solului. Au trecut

doi până la crearea politicii comunitare de mediu, în 1972 şi de aici la dezvoltarea acesteia ca una

dintre cele mai importante politici comunitare.1 Importanţa sa nu este datorată anvergurii

fondurilor alocate (care nu depăşesc fondurile de care dispun politica regională sau politica

agricolă), ci faptului că politica de mediu a devenit politică orizontală a Uniunii Europene,

aspectele de protecţie a mediului fiind considerente obligatorii ale celorlalte politici comunitare.

Prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile ca element principal al câmpului său de acţiune –

adică prin preocuparea pentru natură ca moştenire şi resursă a generaţiilor viitoare politica de

mediu este permanent conectată la tendinţele globale de protecţie a mediului, aşa cum apar ele în

urma evenimentelor internaţionale precum summit-urile de la Rio (1992) şi Johanesburg (2002),

a protocolului de la Kyoto, etc. În plus, această conectare şi implicare în progresele

internaţionale de mediu transformă Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării

durabile.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost dezvoltat prin contribuţia Comisiei Mondiale

asupra Mediului şi Dezvoltării (Comisia Brundtland) din 1987 şi reprezintă: „a răspunde

nevoilor actuale fără a compromite şansa generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor

nevoi”. În anii următori, conceptul de durabilitate a fost însuşit de ecologişti, economişti,

sociologi de manieră diferită, specifică, fără un efort de integrare a principiilor şi obiectivelor.

Inclusiv la nivel instituţional, aspectele dezvoltării durabile au fost, cel mai adesea, reduse la

aspectele de mediu, într-o abordare unilaterală. Cinci ani mai târziu, în 1992, Conferinţa

Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării (CNUED) de la Rio De Janeiro, împreună cu

modificările în Tratatul Comunităţilor Europene aduse la Maastricht, au marcat nu doar un

angajament politic al Uniunii pentru orientarea către o dezvoltare durabilă la nivel global ci, mai

ales, au promovat o abordare integrată a protecţiei mediului prin corelarea obiectivelor de mediu

cu cele sociale şi economice în toate politicile europene.

1http://www.europarl.europa.eu.

CAPITOLUL I

DEFINIȚIA, OBIECTIVELE ȘI PRINCIPIILE GENERALE

I. DEFINIȚIA

Reprezintă un sistem integru al priorităților și al obictivelor de mediu, al metodelor și

instrumentelor de atingere ale acestora care este direcționat spre asigurarea utilizării durabile a

resurselor naturale și prevenirea degradării calității mediului. De asemenea, poate fi definită ca

un ansamblu de măsuri și mijloace prin care se urmărește conservarea capacității de suport a

sistemelor naturale. Componentele politicii de mediu vizează sfera reglementărilor, dar și

modificarea comportamentului producătorilor și consumatorilor, a societății civile în ansamblu.

II. OBIECTIVELE

Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene au fost stabilite prin

contribuţia Actului Unic European şi a Tratatului de la Maastricht. Conform articolului 174, sub

rezerva implicării Comunităţii cu respectarea strictă a principiului subsidiarităţii, obiectivele

comunitare în domeniul mediului sunt:

- conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;

- protecţia sănătăţii umane;

- utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;

- promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor regionale şi

globale de mediu.

Stabilirea acestor obiective comune nu prejudiciază însă rolul statelor membre. Mediul

ţine de domeniul competenţelor împărţite, iar statele membre îşi păstrează competenţele în

materie de elaborare, aplicare şi finanţare a politicilor de mediu; acţiunile comunitare sunt

complementare, cu rol, pe de o parte de asigurare a cadrului european de armonizare-coordonare

a politicilor naţionale şi, pe de altă parte, de susţinere a politicilor statelor membre şi de potenţare

a impactului acestora.2

2 Gabriela Carmen Pascariu, Politici Europene, suport de curs – Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași.

III. PRINCIPIILE GENERALE

Politica de mediu europeană se bazează pe principiile precauției, prevenirii, corectării

poluării la sursă și „poluatorul plătește”.

1. Principiul precauției este un instrument de gestionare a riscurilor care poate fi invocat

în cazul în care există o incertitudine științifică cu privire la un posibil risc la adresa

sănătății umane sau a mediului, provenit dintr-o anumită acțiune sau politică. De

exemplu, în cazul în care există îndoieli cu privire la posibilele efecte periculoase ale

unui produs și în cazul în care incertitudinea persistă și în urma unei evaluări științifice

obiective, pentru evitarea daunelor la adresa sănătății umane sau a mediului, pot fi

furnizate instrucțiuni de interzicere a distribuției produsului sau de eliminare a sa de pe

piață. Astfel de măsuri trebuie să fie nediscriminatorii și proporționale și trebuie

revizuite imediat ce există informații științifice suplimentare.

2. Principiul „poluatorul plătește” este pus în aplicare prin intermediul Directivei privind

răspunderea pentru mediul înconjurător (DRM), care vizează prevenirea sau remedierea

daunelor aduse mediului (și anume, speciilor și habitatelor naturale protejate, apei și

solului). Operatorii care desfășoară anumite activități profesionale, precum transportul de

substanțe periculoase sau activități care presupun evacuări în apă, trebuie să ia măsuri

preventive în cazul unei amenințări iminente la adresa mediului.3 Dacă s-au produs deja

pagube, operatorii sunt obligați să adopte măsurile adecvate pentru remedierea acestora

și să suporte cheltuielile aferente. Domeniul de aplicare al directivei a fost extins de trei

ori pentru a include gestionarea deșeurilor extractive, funcționarea siturilor geologice de

stocare și, respectiv, siguranța activităților petroliere și gaziere offshore.