Politică europeană în domeniul energiei - energia regenerabilă - analiză a politicii publice

Energia a devenit un factor strategic în politica globală, o componentă vitală pentru dezvoltarea economică şi progresul societăţii în ansamblu generând o serie de preocupări la nivel mondial încă din perioada imediat următoare Primului Război Mondial.

În prezent, componenta de petrol şi gaze a energiei reprezintă cea mai mare provocare, dar în acelaşi timp şi îngrijorare nu doar la nivel european, ci şi la nivel mondial. Aceasta depinde de foarte mulţi factori: de rezervele în domeniu, de ţările care le gestionează, de politica acestora, de rutele de tranzit, de situaţia geopolitică, puterea economică şi diplomatică.

În prezent, Europa este din ce în ce mai dependentă de resurse energetice şi, prin urmare, în căutare de noi furnizori în domeniu prin intermediul cărora să-şi poată asigura cererea şi securitatea. Proiectele actuale reflectă cu precădere interesele Europei pentru zona Caspică şi nordul Africii concomitent cu intenţia de limitare a dependenţei faţă de Rusia.

Europa deţine a şaptea parte din consumul mondial de energie şi este dependentă de importuri pentru mai mult de jumătate din necesarul energetic. Pentru a face faţă cererii explozive de hidrocarburi, Comisia Europeană a preluat rolul de lider în dezvoltarea parteneriatelor energetice strategice cu furnizori tradiţionali ai Uniunii Europene – Rusia, OPEC, Norvegia şi Algeria – cât şi cu furnizori alternativi din bazinul Caspic, Asia Centrală, Africa de Nord şi America de Sud.

I. Noţiunea de “energie verde”. Cauze şi definiţii.

Transformările petrecute în societate de-a lungul timpului, creşterea numerică a populaţiei şi dezvoltarea unor noi sectoare industriale despre care nu se ştia aproape nimic în secolele trecute, precum şi consumul tot mai ridicat de energie au determinat omenirea să-şi îndrepte atenţia asupra mediului înconjurător şi, constatând că anumite materii prime sunt în pericol de a fi epuizate, să găsească noi surse de energie, mai ieftine şi mai puţin poluante şi care să fie accesibile unui număr tot mai mare de oameni. Este vorba despre sursele regenerabile de energie a căror utilizare nu duce la epuizarea resurselor.

Pe de altă parte, creşterea tot mai mare a preţului la energie şi diminuarea semnificativă a cantităţii de combustibil constituie un motiv esenţial pentru care se impune trecerea la energia „verde”, în primul rând , şi integrarea protecţiei mediului în politica energetică a fiecărui stat, în al doilea rând.

Dacă până în urmă cu câteva secole se mergea pe ideea că resursele naturale (prin resurse naturale se înţelege totalitatea elementelor naturale ale mediului înconjurător care pot fi folosite în activitatea umană: resurse neregenerabile – minerale şi combustibili fosili; resurse regenerabile – apă, aer, sol, floră, faună sălbatică şi resurse permanente – energia solară, eoliană, geotermală şi a valurilor) regenerabile ale Pământului sunt suficiente pentru satisfacerea nevoilor oamenilor, în zilele noastre se constată apariţia unui tot mai evident dezechilibru ecologic datorat unei explozii demografice fără precedent şi dezvoltării, la cote maxime, a tuturor ramurilor de activitate.

Noţiunea de energie „verde” este o noţiune vastă care înglobează toate sursele de energie regenerabilă şi nepoluantă , iar electricitatea astfel obţinută capătă tot mai mult teren devenind tot mai disponibilă. Atributul „verde” folosit alături de energie face referire la efectele benefice pe care folosirea energiei din surse regenerabile le are asupra mediului înconjurător.

Sursele regenerabile de energie sunt similare cu sursele de energie nefosile, acestea fiind: energia eoliană, energia solară, energia valurilor şi a mareelor, energia geotermală, energia hidroelectrică, biomasa, gazul de depozit, gazul de fermentare a nămolurilor din instalaţiile de epurare a apelor uzate, biogazul, cât şi energia obţinută din alte surse regenerabile însă neexploatate în prezent.

II. Legislaţia Uniunii Europene în domeniul “energiei verzi” şi mecanisme de implementare

Din experienţa Comunităţilor Europene la capitolul energetic sunt evocate două momente importante – Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice. În 1987, Actul Unic European a reprezentat o tentativă de consolidare a pieţei economice interne europene, la care subiectul energetic nu s-a bucurat de mare succes. Un pas în dezvoltarea concepţiei politicii energetice europene l-a reprezentat semnarea Cartei Europene a Energiei de la Haga în 1991, care stabileşte principiile, obiectivele şi mijloacele de realizare a unei cooperări pan-europene în domeniul energiei. Apoi a urmat Tratatul de la Maastricht încheiat în 1992 care a evidenţiat unele segmente în determinarea concepţiei de piaţă energetică europeană unică. În 1997 prin Tratatul de la Amsterdam a fost înaintată o iniţiativă comună de a crea Reţelele de Energie Trans-europene, moment ce presupunea o dezvoltare amplă a infrastructurii energetice europene, a telecomunicaţiilor şi transportului.

Prima comunicare a Comisiei Europene care abordează chestiunea unei politici energetice comune datează din 1995 şi s-a numit Cartea Verde „Pentru o politică energetică a Uniunii Europene”. I-au urmat, în acelaşi an, Cartea Albă „O politică energetică pentru Uniunea Europeană”, apoi o nouă secvenţă de comunicări în 1996 şi 1997, numite „Cartea Verde pentru o Strategie Comunitară – Energie pentru viitor: surse regenerabile de energie”, respectiv „Cartea Albă – Energie pentru viitor: surse regenerabile de energie”. Aceste documente stau la baza actualei politici energetice comune şi a legislaţiei europene.